Nu mă pot dezbăra de un obicei căpătat în studenţie, pe vremea cînd mă striveam între sacoşe, paltoane şi sîni de gospodine, căutînd un loc în autobuze sau în garnituri de metrou supra-aglomerate: dacă e lume multă în jur, rămîn aşa, cu gura căscată şi cu ochii mari deschişi, privind, minute în şir, la chipurile din apropiere. E un obicei prost, fără discuţie, să stai şi să te holbezi la oameni, dar, în pofida zecilor de priviri mirate sau a înjurăturilor de la distanţă pe care le-am primit de-a lungul timpului, tot nu m-am lecuit. Ba, din contră, aş spune că simpla curiozitate de altădată s-a metamorfozat într-un soi de plăcere perversă, aşa încît, în ciuda faptului că îmi repugnă intrarea în spaţii aglomerate, mă las destul de uşor convins să merg la cinematografe, nunţi sau concerte, tocmai pentru că mă excită teribil gîndul că voi întîlni figuri noi. E ca şi cum aş intra într-o galerie cu portrete. Fiecare chip e un tablou în sine, deşi unele feţe nu-mi spun niciodată nimic. Bărbaţii spilcuiţi din reclamele televizate sau din birourile companiilor multinaţionale, femeile aranjate pînă în cele mai mici detalii, toţi îmi amintesc de pînzele expuse prin tîrguri sau atîrnate în sufrageria vreunui şofer de TIR îndrăgostit de "frumos". E imposibil să nu fi văzut, măcar o dată, un astfel de tablou: linii perfecte, culori alese cu grijă, detalii clare. Poze. Natură moartă sau peisaje, de cele mai multe ori. Pînze care îţi rup retina vreme de cîteva minute, după care le uiţi rapid, ca şi cînd n-ar fi fost. Chipurile, la fel. Mi-e foarte greu să închid ochii şi să-mi aduc aminte, bunăoară, de cele mai frumoase femei întîlnite în ani. Un careu de dame slute îl am însă în faţa ochilor, hocus-pocus! Ca să văd figuri memorabile, merg la piaţă, unde rînjesc din spatele tarabelor ţigani cu dinţi de aur. Sînt încruntaţi, burtoşi, transpiraţi şi răguşiţi ca nişte matroane.