„...şi ai curajul să te duci acolo şi să te apropii de el, de jumătatea de om care a mai rămas, să îi strângi de pe câmp resturile umane, înseamnă că nu ai experientat nici frică, nici neputinţă, nici oroare” (interviu psih. militar M.M. Macarenco//Gândul//Sindromul NU) Astăzi, gândul vorbeşte despre Sindromul NU. ***
La mine, în Ardeal, oamenii cu diverse afecţiuni mintale suferă „cu nervii”. Aşa îi ştie lumea. O umbrelă mare, sub care se ascund toate problemele mintale. De foarte multe ori, problemele rămân sub această umbrelă. Ruşine, lipsă de diagnostic, stigmat.
La mine, în România, problemele mintale sunt o problemă. Sănătatea mintală e încă un tabu. Românii, popor luptător cu mintea şi inima tăbăcite de istorie, sunt oameni tari, cu nervi de oţel.
Am cunoscut, în ultimul an şi jumătate, o categorie a acestui popor care m-a impresionat şi m-a frustrat deopotrivă, m-a intrigat şi m-a motivat, o categorie pe care am încercat să o prezint mai departe cu această sintagmă: „oameni tari”.
Am vorbit, la început mai mult eu, pe urmă ei, după care aţi vorbit şi voi, despre şi cu militari români care au participat în diferite misiuni internaţionale, cum le spun armatele - războaie, în formularea noastră. Scopul a fost simplu: înainte să plecăm şi din Afganistan, înainte să plecăm spre alt loc tulbure al acestei lumi, trebuie să îi cunoaştem, să ştim ce au ei de spus, ce au văzut acolo, cine sunt. Maieutică pentru posteritate.
Acum un an, ne-am propus, noi, cei de la gândul, să vorbim despre stresul posttraumatic. Dar nimeni nu vorbea despre stresul posttraumatic. Românul de rând nu ştie ce e. Are probleme mult mai apropiate, palpabile. Corupţie, lipsă de autostrăzi, tunuri pe banii publici, spitale proaste, funcţionari nesimţiţi, maidanezi care ne omoară. De cealaltă parte, românul care ştie ce e stresul posttraumatic nu vorbeşte despr