Mai mulţi prieteni care s-au stabilit în Occident mi-au spus că la şcolile de acolo copiii lor s-au integrat foarte repede şi ştiu mult mai multe decît colegii lor de clasă, deşi în România nu erau premianţi. "Totuşi, la noi se face carte", era concluzia prietenilor mei, după ce îmi povesteau că, de pildă, la matematică, "acolo" se face în clasa a şaptea materia de a patra de la noi. De-a lungul timpului, am citit prin ziare şi am auzit la televizor aceeaşi concluzie cînd venea vorba despre tinerii români care merg la facultate în America şi termină studiile cu note bune: "e o dovadă că învăţămîntul românesc are un nivel foarte bun". În fine, în toată harababura tranziţiei, nu o dată şcoala (de fapt, Şcoala) a fost invocată ca o valoare care a reuşit să reziste "intemperiilor" istorice: "chiar şi pe vremea lui Ceauşescu s-a făcut carte serioasă", "nici comunismul n-a reuşit să..." etc. Ca să nu mai vorbim despre olimpicii internaţionali: orice premiu la matematică şi fizică a făcut să curgă rîuri de vorbe spre o concluzie care ne gîdila orgoliul naţional: "iată dovada calităţii învăţămîntului românesc: olimpicii noştri se clasează înaintea reprezentanţilor unor ţări mai bogate şi mai puternice". Încet-încet, ne-am construit un adevărat mit al şcolii româneşti (de fapt, al Şcolii Româneşti), numai bun să ne compenseze rănile identitare: sîntem săraci, comunismul ne-a făcut praf industria, Occidentul nu ne iubeşte, tranziţia ne-a aiurit de tot, dar măcar ştim carte. (Asta în timp ce americanii sînt inculţi, francezii şi nemţii nu mai sînt ce-au fost, iar italienii habar n-au de semnificaţia Columnei lui Traian...). Ministrul Mircea Miclea şi-a prezentat nu doar demisia, dar şi un raport despre starea învăţămîntului românesc. Mi se pare că ar trebui să se vorbească mai mult despre raport decît despre demisie (care, altminteri, s-ar putea dovedi un gest eficient pentru o