La puţin timp după apariţia Jurnalului de la Păltiniş, în numărul 12, din decembrie 1983, al revistei Familia, apare articolul „Catarii de la Păltiniş“ de N. Steinhardt. Un astfel de „regim de urgenţă“ în demersurile polemice se pare că îi este specific scriitorului, dacă ar fi să ne gîndim, de pildă, chiar la volumul său de debut În genul... tinerilor din 1934, în care ţintele parodice sînt volume publicate, majoritatea, în... 1934 (printre acestea, Mathesis sau bucuriile simple de C. Noica).
Aflaţi, în deceniul al patrulea al secolului trecut, de părţi opuse ale baricadei, Steinhardt şi personajul principal al Jurnalului de la Păltiniş se regăsesc acum, în 1983, prieteni, după ce amîndoi fuseseră „temeinic scuturaţi de Istorie şi Timp“. O prietenie începută în 1954 – cînd Steinhardt îl vizitează pe Noica la Cîmpulung, unde filozoful se afla în domiciliu forţat –, fortificată prin implicarea lor în acelaşi proces politic, celebrul proces Noica – Pillat, şi continuată cu fervoare după eliberarea lor din detenţie. Astfel de apropieri sînt, în opinia monahului de la Rohia, efectul unei pedagogii a Istoriei de care au „beneficiat“ majoritatea intelectualilor generaţiei ’30. „Suferinţele surghiunului pentru unii, experienţa situaţiilor-limită şi a privaţiunii de libertate pentru alţii“ – îi mărturiseşte el lui Ioan Pintea – „ne-au înţelepţit, ne-au apropiat unul de altul în ciuda vechilor despărţiri, ne-au deschis mai larg ochii, au domolit asperităţile şi au desfiinţat fanatismele“ (N. Steinhardt, Ioan Pintea, Primejdia mărturisirii. Convorbirile de la Rohia, Mănăstirea Rohia – Polirom, 2009, p. 86). Prieteniile nu exclud însă polemicile, diferenţele de viziune, numai că ele sînt atenuate – cel puţin în cazul de faţă – de un accentuat sentiment al relativităţii lucrurilor. În această lumină aş vedea eu reacţia lui N. Steinhardt din „Catarii de la Păltiniş“, p