Victor Ioan Frunza e, spus sub forma unui banal cliseu, unul dintre cei mai originali regizori (sau, cum ii place sa se numeasca el insusi, directori de scena) din teatrul romanesc al ultimelor decenii. Coleg de generatie cu Tompa Gábor si cu Mihai Maniutiu (a absolvit Academia de Teatru si Film in 1981), Frunza si-a construit o identitate artistica dintre cele mai personale: colaborarea de lunga durata cu foarte talentata scenografa Adriana Grand in crearea unor spectacole surprinzatoare imagistic (Visul unei nopti de vara, Tamerlan cel Mare, Lorenzaccio si, recent, Hamlet) i-a adus reputatia de excentric si ambitia de a urma consecvent un program de creatie. E un regizor cu vocatie de teoretician si un practician intr-o perpetua cautare; in spatele fiecarei montari a sa sta o intrebare, o neliniste, un preaplin care se cere adus la lumina – aceeasi neliniste care a dominat de la bun inceput si acest dialog.
Acum exact un deceniu, in 1993, spuneati intr-un dialog cu Miruna Runcan si C.C. Buricea Mlinarcic (aparut apoi in cartea lor, Cinci divane ad-hoc) ca va aflati la sfirsitul unui ciclu de creatie de 10 ani si inceputul unuia nou. Ce s-a intimplat in acesti alti 10 ani?
In primul rind m-a preocupat in acest timp ceea ce-as putea sa numesc o reformare sau o regindire a spatiului de joc. Asta a fost una dintre preocuparile mele, nu singura, dar una dintre cele mai importante. Aici fac o paranteza: in toata aceasta batalie cu aspect canonic care se poarta acum in teatrul romanesc, dupa cum bine observi, se vehiculeaza tot felul de elemente cu aparenta de atribute ale modernitatii. Niciodata n-ai sa gasesti printre ele elemente concrete care chiar pot reforma arta spectacolului; in opinia mea, regindirea spatiului de joc e unul dintre aceste elemente fundamentale care ne pot arata cam cum va fi teatrul in viitor.
O a dou
