Cei doi prieteni si-au jurat sa fie recunoscatori lui Dumnezeu. Oare n-au uitat? Nici vorba, cind sint la ananghie, iar se roaga si promit... Ziua de 13 februarie 1981 a inceput cu un cer limpede de culoarea albastrului diluat de Voronet si soarele lumina piezis cabana Babele, acoperita cu zapada groasa si imaculata. De jur imprejur, peisajul semana cu un tablou facut de un pictor obsedat de zapada. In vale se vedea cabana de la Pestera si, printr-un ciudat fenomen, efectul de refractie o apropia de privitor. Doi prieteni, Marcel si Dinu, unul din Timisoara si altul din Iasi, priveau la dumnezeiescul peisaj fara a schimba vreo vorba. Citisera valorile inregistrate pe o multime de aparate, lunete si telescoape insirate peste tot in apropierea cabanei. Datele culese erau necesare unui studiu de astroclimat, pentru gasirea unui loc convenabil construirii unui urias observator astronomic. Proiectul a murit, dar studiile au ramas. - Ce-ar fi sa coborim astazi la Cabana Pestera? - Este o zi admirabila si cred ca 5 ore sint suficiente. Binedispusi, cei doi tineri au inceput coborirea, deloc atenti la memorarea drumului, care trecea printr-un soi de strunga, nu mai lata de 1,5 m. O coborire riscanta din cauza incaltamintei neadecvate traseului montan de iarna. Soarele‚ insa, generos ca intotdeauna, a alungat gerul si zapada devenise moale, nu mai scirtiia. Grupuri de turisti, invatati cu muntele, urcau sau coborau veseli, galagiosi si pusi pe tachinari. - Unde va sint hanoracele? Ia uitati-va la ei ce bocanci au! Tinerii cercetatori erau imbracati cu paltoane, n-aveau fesuri, nici bete si nici manusi groase. Cit despre ochelari de soare, nici vorba. Totusi, tinerii savanti mergeau metodic, chibzuit, si cei care alunecau periculos erau galagiosii turisti, cu bocanci a caror talpa era mai groasa decit pielea de hipopotam. Ajung la cabana relativ usor si soarele era inca mai st