Pentru mine, orice călătorie în România e şi o călătorie într-un alt timp, cînd nu ştiam niciodată ce-i întîmplare şi ce-i înscenare în propria mea viaţă. Acesta e motivul pentru care am cerut mereu, în toate declaraţiile mele publice, să-mi pot vedea dosarul de la Securitate – lucru ce mi-a fost totdeauna refuzat din diverse motive. În schimb, existau de fiecare dată indicii că din nou, adică în continuare, eram ţinută sub observaţie. În primăvara trecută am fost la Bucureşti invitată de NEC (New European College). În prima zi şedeam cu o jurnalistă şi un fotografîn holul hotelului, cînd un bodyguard musculos a întrebat dacă există vreo aprobare pentru asta şi a dat să-i smulgă fotografului aparatul din mînă. – Aici nu-i permis să fotografiezi, nici persoanele nu pot fi fotografiate – a spus el furibund. La recepţie era micul steguleţ albastru al Europei – trecuseră doar cîteva zile de la Conferinţa NATO ţinută la Bucureşti. Jurnalista s-a arătat supusă: – Scuzaţi, n-o să mai facem. În acest timp, fotograful încerca să-şi redobîndească aparatul. L-am întrebat pe bodyguard dacă holul hotelului e cumva un obiectiv secret şi ce caută steguleţul european la recepţie. Mai bine l-ar dosi într-un sertar, fiindcă UE şi NATO sînt organizaţii ale lumii libere. Iar treaba asta pe care-o face aici îmi aminteşte de epoca Ceauşescu. Abia acum şi-a descleştat mîinile de pe aparatul de fotografiat. Dar surprizele au continuat. A doua zi aveam o întîlnire la cină. După cum stabilisem la telefon, un prieten a venit la ora 18 să mă ia de la hotel. Cînd a ajuns pe strada hotelului, a observat că e urmărit şi că bărbatul cu pricina intrase după el în foaierul hotelului, frunzărind prin ziarele aflate acolo, în timp ce prietenul meu ruga pe cineva de la recepţie să sune în camera mea şi să mă anunţe că m-aşteaptă jos. Doamna de la recepţie i-a spus însă că mai întîi trebu