Pe vremea cînd locuiam într-un oraş mai mic care avea (în schimb) un spital mare, mă trezeam gîndindu-mă adesea la ghinionul pe care l-aş putea avea dacă aş nimeri la Urgenţe cînd de gardă ar fi fost un chirurg prost. Or fi existînd nuanţe, dar, pe scurt şi atunci cînd e vorba de tine şi ai tăi, cam aşa judeci. Nu eram nici ipohondră, nici prăpăstioasă, doar prevăzătoare într-un mod profesionist şi realist-ardelenesc. Am repetat această experienţă într-un alt oraş mic, helvet de astă dată, cu un spital mai mare şi mai bun. Aşa cum pe vremuri, în Ardeal, îmi ziceam: „Doamne fereşte să păţesc ceva cînd de gardă e doctorul R., sau doctorul P., iar la anestezie doctorul D.“, tot aşa, în Elveţia, îmi repetam ca pe un soi de mantră: „Să nu ajung la Spitalul cantonal cînd e de gardă dr. W. sau, mai rău, dr. S.“. E drept, ajuta şi faptul că lucrasem o perioadă în cele două spitale şi ajunsesem să ştiu ce poţi spera, cît de mult te apără sistemul sau asigurarea de elanul incompetenţilor, cînd e cazul să ceri transferul la alt spital sau să sugerezi (cu infinite precauţii) o a doua opinie, să ceri externarea, atunci cînd acest lucru este (fizic) posibil.

N-am avut mari ghinioane, dar, mai ales, am avut o lungă perioadă iluzia că am un oarecare control asupra lucrurilor care mă privesc direct pe mine şi pe ai mei.

În ultimii ani însă, de cînd locuiesc într-un oraş prea mare ca să mai ştiu pe mîna cui pot ajunge în cazul unui accident, am încercat (pînă acum doi-trei ani, cînd lucrurile mai păstrau o umbră de responsabilitate şi decenţă în sistemul medical românesc) să circumscriu zona în care ar fi de dorit să ajung la o adică, spitalul şi doctorul la care mi-aş putea duce copilul la nevoie şi, mai ales, cazurile „penale“, acelea care există, statistic, în orice spital din lume. Sociologul britanic Anthony Giddens numeşte asta încredere personală (pe care o pun