Există voci pentru care distanţarea de comunism este sinonimă cu înmormântarea subiectului. Pentru cei foarte tineri, socialismul de stat pare că nici n-a existat.

Istoriile dejiste ori ceauşiste pe care le aud li se par desprinse şi scuturate de Istorie, ficţiuni cu personaje imposibil de întâlnit în viaţa reală, momente cu care existenţa noastră nu are nicio legătură.

Şi totuşi, legăturile sunt foarte strânse, oricât ar pleda unii pentru radierea trecutului şi oricât s-ar minuna alţii de ceea ce află de la rudele lor mai vârstnice. Chiar îngheţat de un regim totalitar, trecutul nu este omogen şi transferabil de la un individ la altul.

„Tovarăşe de drum“, volumul coordonat de Radu Pavel Gheo şi Dan Lungu (Editura Polirom), reuneşte istoriile şi mărturiile lor: ale femeilor „emancipate“ după război, cadre de nădejde în construcţia societăţii „multilateral dezvoltate“, activiste înflăcărate. Aceasta este imaginea oficială a femeii în regimul trecut.

Pentru a se raporta la ceea ce au trăit atunci, autoarele au la îndemână variate metode narative. În mare, acestea pot fi integrate în două clase. Una este cea eseisticanalitică. Demersul e aici ştiinţific, textele ambiţionează să recupereze şi să radiografieze, simultan, realitatea trăită. Sanda Cordoş, Simona Popescu, Mihaela Ursa şi Otilia Vieru-Baraboi îşi descompun analitic trecutul, insistând însă nu numai pe episoadele vieţii lor, ci şi pe relaţiile interumane (familia, şcoala, internetul, cercul prietenilor, armata) marcate de planificarea şi controlul unui Big Brother.

La alte „tovarăşe de drum“ radiografia trecutului socialist este în schimb implicită. Modalitatea de a-l recupera apare ca una ficţionalizată, în diferite forme: a jurnalului găsit ori reinventat (Adriana Bittel şi Alina Radu), a reportajului literaturizat şi autoreferenţial (Adriana