● Caribou, Swim, City Slang, 2010.
Daniel Victor Snaith e un tip cu pedigree. Doctor în matematici al The Imperial College of Science, Technology and Medicine din Londra, venit dintr-o familie de matematicieni faimoşi – tatăl, Victor Snaith, profesor la Universitatea din Sheffield; sora, Nina Snaith, conferenţiar în aceeaşi disciplină la Universitatea din Bristol –, muzicianul canadian relocat în Londra tulbura apele scenei de muzică electronică în 2000, sub numele Manitoba. Nu trecuseră mai mult de doi ani de la esenţialul Music Has the Right to Children, debutul fraţilor scoţieni din Boards of Canada (nimic întîmplător în viaţa asta, nu-i aşa?), o operă din care Snaith/Manitoba pare a-şi fi extras o parte importantă a ideilor despre muzică. Adăugaţi la asta faptul că tînărul de 20 şi un pic de ani era tobă de clasică şi jazz, că psych-ul şaizecisto-şaptezecist îi era foarte la îndemînă şi că se simţea mai mult decît apt să taie muzica popist în plină agonie a IDM-ului şi veţi obţine Start Breaking My Heart, primul său album, apărut în 2001.
Au trecut de atunci nouă ani şi, odată cu ei, o schimbare de nume: Manitoba a devenit Caribou, urmare a unei ameninţări cu sala de judecată, venite din partea lui Richard „Handsome Dick“ Manitoba, liderul trupei The Dictators. Sub acest ultim alias, Dan Snaith a produs deja trei albume, primul dintre ele, The Milk of Human Kindness, în 2005, iar al doilea, surprinzătorul Andorra, în 2007. Al treilea, Swim, apărut în aprilie anul acesta, are un opener, „Odessa“, care te loveşte în stomac: o elegie acvatică (numele albumului nu e ales întîmplător, şi-o să vedeţi la sfîrşit de ce) multi-ritmică, întunecată ici, luminată colo, în care repetiţia nu e deloc redundantă şi care s-ar dansa dacă nu s-ar asculta, devastată de o voce fluidă şi vag dramatică, à la Erlend Øye. Sau, dacă vreţi, à la Junior Boys, dacă ne gîndim