Rodica BINDER
Un trecut care nu mai vrea să treacă astfel este considerat de unele voci autorizate din interior, trecutul Germaniei în acest secol, trecutul nazist şi cel comunist. Că urmele celui dintîi nu au fost eradicate în unele cazuri cu toată rigoarea nu justifică cîtuşi de puţin clemenţa în judecarea şi condamnarea fărădelegilor comise în numele totalitarismului roşu.
Respingerea conceptului de vinovăţie colectivă s-a impus dintru început în Germania, tocmai spre a-i putea judeca pe cei vinovaţi, pe măsura faptelor. După prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa de răsărit a fost invocată necesitatea instituirii unui proces al comunismului, analog cu cel intentat naziştilor, la Nürnberg. Că un astfel de proces nu a avut şi poate nici nu va avea vreodată loc, este o altă chestiune, nerelevantă pentru cazul despre care va fi vorba imediat.
În 1949, la patru ani după terminarea războiului, tînăra republică federală îndrăznea, în interesul "ordinii şi al securităţii publice", cu intenţia de a pune capăt "unei stări de clandestinitate", să-i amnistieze pe toţi naziştii care, sub identităţi false, au reuşit să se ascundă, să-şi şteargă urmele şi trecutul. Numărul lor nu a fost şi nu este nici acum cunoscut cu precizie, estimările oscilînd în jurul cifrei de circa 80 de mii de persoane. Deşi nu puţini erau cei cărora li s-a promis că vor fi achitaţi, în eventualitatea că se vor auto-denunţa, doar 241 de bărbaţi şi femei au avut curajul de a-şi mărturisi păcatele. O a doua amnistie, în 1954, a rămas şi ea lipsită de rezultatele scontate. Majoritatea foştilor nazişti au refuzat pînă la capăt să iasă din vizuina falsei lor identităţi, sau au fost constrînşi de împrejurări să se autodenunţe.
Printre destul de puţinele cazuri de acest fel, figurează şi cel al ex-rectorului universitar Hans Schwerte, alias Ernst Schneider, deveni
