Centrul pentru Studierea Iudaismului din România, din cadrul Universităţii Ebraice din Ierusalim, în colaborare cu Institutul Cultural Român, a organizat, între 12 şi 14 decembrie 2010, o conferinţă internaţională, intitulată Avangarda românească între Bucureşti, Paris şi Tel Aviv. Programul foarte încărcat al conferinţei, la care au participat specialişti din România, Israel, Franţa, Elveţia, Suedia, Statele Unite, a cuprins 15 comunicări, două filme şi o masă rotundă. Unele comunicări au avut caracter de sinteze, altele au fost dedicate unor artişti avangardişti (Isidore Isou, Gherasim Luca, Ilarie Voronca, Paul Celan, Sesto Pals, Marcel Iancu). S-a discutat despre avangardă din punct de vedere conceptual şi din perspectiva continuităţii fenomenului în timp. Diversitatea subiectelor şi a abordărilor depăşeşte cadrul limitat al unui articol. De aceea, în cele ce urmează, mă voi referi la masa rotundă la care s-au tras concluziile conferinţei şi la cîteva puncte de vedere abordate în comunicările de sinteză. Masa rotundă, avînd ca subiect raportul dintre periferie şi centru în cadrul avangardei, a fost moderată cu tact şi pricepere de Michael Finkenthal (John Hopkins University, USA). La întrebările dacă Parisul sau alt oraş european poate fi considerat drept centrul avangardei şi care a fost rolul Bucureştiului în acest cadru s-au dat răspunsuri diferite, fiecare participant la discuţie abordînd problema din unghiuri diferite. Leon Volovici (Universitatea Ebraică din Ierusalim) a deschis dezbaterea amintind scandalul pe care l-a provocat B. Fundoianu, în anii ’20, prin afirmaţia şocantă că, din punct de vedere cultural, România era, de fapt, o colonie a Franţei. Complexul periferiei, care exista în general în cultura română, era mai pronunţat în rîndurile intelectualilor evrei, complexaţi psihologic, deoarece nu mai erau legaţi de cultura tradiţională evreia