Traian Băsescu se află în faţa celei mai dificile opţiuni din întreaga sa carieră politică: să dea girul unui alt premier, care să scoată partidul şi din rahatul în care le-a cufundat incompetenţa lui Boc.

Ştie că n-are mână grozavă la premieri. A dat-o-n bară cu Stolojan, care l-a lăsat cu pantalonii Alianţei în vine, şi cu Tăriceanu, care s-a lepădat de tutelă şi i-a întors-o mitocăneşte, cu strămoşescul „ba pe-a mamei dv.” Boc a fost prima alegere corectă, din punctul său de vedere Pentru că s-a dovedit instrumentul ideal de care personalitatea voluntaristă preşedintelui avea nevoie. O interfaţă fără personalitate, aptă să preia şi să transmită cele mai contradictorii decizii. Boc a fost, în acelaşi timp şi paratrăznetul care a preluat majoritatea resentimentele publice şi la adăpostul căruia Băsescu a putut să obţină al doilea mandat, înşelând aşteptările unui electorat aflat etern în căutarea liderului providenţial.

Şi partidul, şi ţara, au ajuns însă într-un punct în care există riscul să se joace după principiul „totul sau nimic”. Deciziile grele, sinucigaşe, au fost luate. Nimic nu garantează însă că nu va fi nevoie şi de altele, că nu mai sunt câteva cotituri până când va putea să se arate luminiţa de la capătul tunelului. Iar în lămpaşul lui Boc bateria e pe sfârşite. Lumea – din partid, inclusiv - s-a săturat de el. Aproape la fel ca egiptenii de Mubarak. Du-te şi lasă-ne în durerea noastră – par să spună liderii unui partid care tinde să egaleze cele mai negre scoruri prezidenţiale din istoria sa. Faptul că au început să apară şi alte păreri decât cele electorale e un semn. Că directivele de la Cotroceni nu mai sunt urmate cu sfinţenie, e altul. Iar „setea de putere” a celor neagreaţi începe să devină un semnal de alarmă.

Cu viclenia-i înnăscută, Băsescu a simţit că trebuie să facă ceva. Să-i ameţească pe toţi. I-a chemat la consultări –