Dintre toate ranile lasate de violenta militarilor ocupanti, violurile par a fi fost dintotdeauna cel mai greu de uitat. Am vazut de curind, pe fragmente si intr-o limba pe care nu o stapinesc prea bine, filmul bosniac care a luat, mi se pare, Ursul de Aur la Berlin, anul trecut. N-am destula cultura cinematografica pentru a spune care este valoarea sa estetica. Dar cred ca nu pentru aceasta a fost premiat. Subiectul sau este imposibil. De nepovestit si de neascultat. Probabil ca, daca as fi fost avertizat asupra povestii si mai cu seama daca as fi inteles mai bine dialogurile, mi-ar fi fost greu sa-l vad pina la capat. Din cite am priceput, este vorba de o musulmana bosniaca, victima a unui viol "etnic", din partea unui militar sirb, in timpul recentului razboi civil, care isi creste singura fetita, fructul nedorit al acestui viol. Intre mama si fiica pluteste mereu o "neintelegere tragica", ce da tensiune si poate interes filmului. Cele doua nu se prea inteleg si am impresia ca nici nu se prea iubesc. Fetita stie ca tatal ei este un erou bosniac, mort pentru patrie in timpul razboiului. Femeia vede in ea expresia dublei agresiuni la care a fost supusa: ca om si ca parte a unei etnii (sau mai bine spus religii) diferite. Nu-i poate spune adevarul fiicei sale, decit cu riscul de a o distruge. Dar nici nu se poate minti pe sine, ca si cum nimic nu s-ar fi intimplat. Mi se pare ca filmul vorbeste mai ales despre imposibilitatea de a depasi o experienta personala, in ciuda faptului ca poti fi constient de faptul ca uitarea este singura cale pentru a scapa de suferinta. M-am intrebat ce s-ar intimpla daca vreodata fetita si-ar intilni tatal violator sau daca acesta si-ar cere drepturile paterne? Dar daca fetita ar deveni o celebritate, care comunitate ar avea dreptul s-o revendice? Povestea suna a telenovela sinistra. Scriitorul Albert Camus spunea undeva ca orice relati