„O veste bună: România a pierdut acasă cu Croaţia!“, anunţa voios unul dintre crainicii de pe TF1 înainte ca partida Franţa - Argentina, din 11 februarie, să înceapă.

Şi încă: „Maradona i-a calificat din nou la Mondiale pe ai lui, dar, cum asta se întâmplă de fiecare dată, noul antrenor al Argentinei trebuie să dovedească valoarea echipei nu în meciuri cum a fost cel cu Scoţia, ci în meciuri cum este cel cu Franţa“. Ei bine, Maradona a dovedit ce trebuia să dovedească, iar francezii au simţit pe pielea lor orgolioasă valoarea sud-americanilor. N-am văzut meciul România - Croaţia. L-am văzut în schimb pe cel dintre Franţa şi Argentina. Presupun că lui Piţurcă nu i-a ars, în aceste momente de criză economică, să expedieze un observator la Marsilia, unde a avut loc meciul. Încerc să joc eu rolul cu pricina, deşi nu sunt profesionist.

Ce pot spune după Franţa - Argentina e că, vorba românului, râde ciob de oală spartă. N-am idee cum a jucat naţionala noastră. A Franţei a jucat aşa şi aşa. O primă repriză, bine, o a doua, prost. În formaţie completă, cu Benzema rezervă până în minutul 60, cu atacanţi entuziaşti şi sterili (Henry, Ribery, Anelka, Gourcuff), cu Gallas şi Mexes în zi bună, deşi golurile au venit pe partea lor, cu un mijloc de cotonogari (atenţie la picioare Mutu şi compania!), Franţa i-a dominat fizic pe sud-americani toată prima repriză, pentru ca în a doua, tehnica argentinienilor să îi vină de hac. Prima repriză a fost clară. A doua, încâlcită. Argentinienii au ales jocul de pase în propriul teren (oare ce ne aduce aminte nouă, românilor?), care, la 1-0, îi avantaja. Rămaşi fără minge minute în şir, francezii au început să intre tare la adversar şi să încaseze galbene. Jocul lor rapid are nevoie de spaţii mari ca de aer. Înghesuiţi de presingul argentinian, s-au sufocat. Au alergat mult, au pasat bine, au ratat tot. Campionul ratăr