Vorbeaţi mai înainte de o agendă ignorată a intelectualilor critici. Care ar fi principalele predicate ale acestei agende?

Nu e neapărat agenda intelectualilor critici din România, pentru, că, în măsura în care mă includ şi eu în rândul lor şi în măsura în care am funcţionat în această paradigmă, ea este împrumutată, cu decalajele de rigoare, din ceea ce se întâmplase în ţări precum Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, chiar Iugoslavia, în perioada comunistă. Noi trăim acest blestem al lovinescianismului, de a fi obligaţi mereu să ne sincronizăm. Dar sincronizarea s-a produs cu patru-cinci-şase, poate cu zece ani, mai târziu. Deci noi eram intelectuali critici când intelectualii din ţările pe care le-am pomenit erau deja foarte implicaţi în activităţi publice, făceau administraţie, erau parlamentari, erau în guvern, conduceau ministere. Până la urmă, noţiunea de „intelectual critic“ (sau „public“) este şi puţin naivă, şi puţin idealizantă şi poate chiar autoflatantă. A te pune în postura unui tip de arbitru, când jocurile se fac „în spatele uşilor închise“, implică o doză masivă de prostie. Aşa am fost în primele zile ale lui 1990 şi aşa am rămas şi în clipa de faţă. În mod fundamental, sunt un naiv care crede că lucrurile pot să meargă şi bine. Faptul că scriu despre aspectele negative şi că dau impresia de pesimism e fals, pentru că eu de abia aştept să fiu contrazis.

În două vorbe, ca opţiune politică, de ce sunteţi mai aproape decât orice altceva? Care e cămaşa doctrinar-ideologică pe care o îmbrăcaţi?

În mod clar, sunt foarte apropiat de valorile liberale. Mă refer atât la liberalismul clasic, liberalismul de secol XIX, care are în centru conceptul de laissez faire, în care iniţiativa privată şi oportunitatea trebuie speculate cu orice chip, cât şi formula moderată din Statele Unite de până la mijlocul anilor 90. Cam atunci cred că s-a schimbat pa