De când băncile centrale au intervenit masiv (prin injecţii de lichiditate, acordare de garanţii şi acceptarea unei game largi de colaterale) pentru a limita recesiunea economică, între ele şi băncile comerciale are loc o dispută majoră. Aceasta priveşte creditarea economiei reale. Băncile centrale, ca şi guvernele de altfel, au încercat să condiţioneze acordarea de sprijin de reluarea creditării. Deşi, trebuie spus, că adesea, asistenţa financiară a statului a fost impusă de nevoia de a evita căderea sistemului financiar neexistând alternative viabile. Pe de altă parte, băncile comerciale încearcă să-şi limiteze daunele în perioada de recesiune printr-o selecţie mult mai riguroasă a clienţilor. Din punct de vedere al raţionalităţii individuale a băncilor conduita lor pare firească, mai cu seamă că ele se află într-un proces de "deleveraging", de însănătoşire a bilanţurilor prin încercarea de mărire a capitalurilor proprii ca pondere în activele şi pasivele deţinute. Pe de altă parte, ceea ce pare raţional la nivel individual, poate fi rău din perspectiva sistemică, când, de pildă, blocarea creditării loveşte economia reală în mod excesiv. Această dispută se observă şi în România de la irumperea crizei (în fapt nivelul dobânzilor practicate de bănci este controversat de mai mulţi ani. Cercuri de afaceri non-bancare reproşează instituţiilor financiare locale practicarea de dobânzi foarte înalte, cu mult peste ceea ce se practică în cele mai multe ţări din UE. Drept este că flotarea leului, deprecierea din acest an, ca şi prime de risc (vezi evoluţia CDS - ce sunt poliţe de asigurare faţă de riscul de neplată aplicat obligaţiunilor suverane româneşti) mai ridicate merg în sprijinul argumentaţiei băncilor comerciale. Totuşi, avem o inflaţie în scădere, o diminuare dramatică a deficitului de cont curent (de la 1,5% în 2008 la probabil în jur de 5% în acest an) şi linii d