Ideea acceptarii Romaniei in NATO ramine inconfortabila pentru factorii de decizie ai aliantei. Motivele sint mai profunde decit par Un inalt oficial american, aflat recent la Bucuresti, a fost intrebat, intr-un cerc relativ restrins, ce ar trebui sa faca concret Romania pentru a prinde potentialul tren de integrare in NATO in 2002. Pe linga obisnuitele indemnuri pentru continuarea reformelor, in principal in economie si in armata, el a descris foarte franc situatia actuala. Integrarea in NATO e, in primul rind, o optiune politica mai mult decit militara, o decizie, in principal, a Statelor Unite, desi tari importante precum Germania sau Marea Britanie joaca si ele un rol important. Or, o decizie de acest gen are la baza doua elemente esentiale: perceptia publica a tarii candidate si referintele. Din pacate, a tinut sa precizeze inaltul oficial american, "stati prost la ambele capitole". Nimeni nu contesta, in Occident, faptul ca, din punct de vedere militar si strategic, Romania e semnificativ mai importanta decit Cehia sau Slovenia, prima deja membra NATO iar a doua avind sanse excelente de aderare intr-un al doilea val. Discutia pe aceasta tema intra insa, de aici incolo, intr-o zona de nuantari semnificative. Daca la Bucuresti multi comentatori au tinut chiar sa sublinieze, plecind de la argumente geostrategice, de la marimea teritoriului si a populatiei, de la potentialul nostru aport militar, ca fara Romania un al doilea val de extindere nu ar avea sens, la Washington argumentele pro si contra se deseneaza diferit. Daca citim corect cele mentionate de oficialul american, atingem citeva chestiuni fundamentale, carora societatea romaneasca, gata oricind sa justifice "flexibilitatile morale" si atitudinea "nuantata", chiar atunci cind sint in joc lucruri majore, nu pare sa le acorde decit o importanta marginala. E vorba de incredere si de responsabilitate. Intregu