Cu autobuzele liniei 100 te puteai plimba prin tot Berlinul. Nu contează anul, important este oraşul. Şi cu ce rămîi de pe urma lui. Ei îi plăceau zilele cu ploaie. Aerul era mai curat şi se simţea intens mirosul de iarbă.
Cerul înalt şi iarba, aburul acela straniu de la Berlin, care transformă cenuşiul într-un larg evantai de culori, ce să-ţi mai doreşti? Să tot te plimbi cu S-Bahn-ul de la un capăt la altul al marelui oraş? Să te umpli de melancolii cînd se încing culorile prin copacii care mărginesc drumul spre Grunewald? Cum să nu-ţi placă aşa ceva cînd eşti tînăr şi universul nu are limite? Orice este posibil. Iar cerul şi pădurile de pe lîngă Berlin te lasă să ajungi oriunde. Degeaba rîd italienii şi francezii de ordinea şi rigoarea germană. Cum să le explici că fără cenuşiu, alb şi negru nu pot exista celelalte culori?
Iar tot ce era verde îi făcea bine. Se simţea mai altfel. Lui, din contra. Nu putea să sufere ploaia. Şi cerul închis, şi norii negri, de frig, ce să mai vorbim. Ar fi preferat o bere rece, să se nască în Italia sau să trăiască în insulele greceşti. Acolo oamenii puteau să fie fericiţi cu adevărat, nu ca aici, în Germania. Germanii. Poporul.
Germania cui?
Oare ce-o fi şi cu fericirea asta despre care vorbeşte toată lumea şi nimeni nu ştie ce este?
Astrid l-a cunoscut pe Ulrich la Hamburg. Acolo s-au întâlnit, acolo au stat de vorbă, ce naiba să mai spui în vremuri din alea cînd cuvintele s-au rispit printre evenimente şi moartea pîndeşte la fiecare colţ de stradă, la fiecare atac aerian, bombardament sau lansare la apă, acolo s-au iubit, pe fugă, înfriguraţi, acolo a revenit el după cîţiva ani, de acolo a adus-o la Berlin. Cu trenul, pe jos, cu căruţa. Era o vară fierbinte, imediat după moartea lui Hitler şi căderea Berlinului. Războiul se termina atunci cînd viaţa lor abia începea. Soarele se strec
