În 22 mai 2008 am cosemnat în cotidianul francez Le Monde o scrisoare deschisă adresată liderilor UE, alături de trei foşti preşedinţi ai Comisiei Europene, şase foşti premieri şi şase foşti miniştri ai finanţelor/economiei din ţări din UE.
Textul, numit "Pieţele financiare nu trebuie să ne guverneze", lansa un avertisment privind iminenţa unei crize financiare zguduitoare, care va slăbi considerabil lumea occidentală. Între semnatari se număra Jacques Santer şi Otto Graf Lambsdorff, care aparţin curentelor creştin democrat şi respectiv liberal din politica europeană.
La vremea publicării scrisorii la vârful Comisiei şi ECB se vorbea despre "robusteţea" economiei europene remarcându-se, totodată, că grupurile bancare europene nu ar fi implicate, masiv, în producerea de active toxice şi că, probabil, criza nu va traversa Oceanul. Am văzut ce s-a întâmplat odată cu momentul Lehman Brothers. De atunci a început calvarul financiar european întruchipat şi de o criză a zonei euro.
De ceva timp mă muncesc două gânduri privind desfăşurarea crizei. Şi poate că nu aş fi scris aceste rânduri acum dacă nu aş fi văzut un bancher declarând la postul public TV autohton că principala misiune a industriei pe care o reprezintă este de a avea grijă de banii deponenţilor, altfel spus, de a respecta relaţia fiduciară (de încredere) cu clienţii.
Ştiind că banca sa a fost salvată cu bani publici în ţara mamă, că a fost implicată în originarea şi distribuirea de derivate periculoase, nu îmi venea să cred ce aud. Indecenţa retoricii afişate era la vedere.
Realitatea este că mulţi în industria financiară nici acum nu îşi asumă rolul pe care ea l-a jucat în producerea unei crize fără egal după Marea Depresiune. Abuzul de securitizare, înşelarea clienţilor prin distribuirea de produse fără tranzacţionare transparentă (fără valoare, practic), goana după profit prin