Yeni Sale înseamnă în turcă Satul Vechi; în română, Enisala. Acolo, pe o culme, se află o cetate clădită de genovezi, pentru comerțul lor cu Barbaria. Acolo l-am întîlnit mai întîi pe domnul Suceveanu. Lucram pe acel șantier, încercînd să gîndim ceva în stratigrafii distruse de incompetenți locali, cu Silvia Baraschi, ucenica lui Suceveanu. Vara era spre sfîrșite și soarele ardea. Abia începeam eu să pricep, de la Silvia, cum stau lucrurile, adică așa bine cum se aștern straturile în pămînt. Deja știam cîte ceva. Apoi am cunoscut lumea. Și arheologia. Pe el. Arheologul căruia îi curgeau prin sînge amfore și chipuri și priviri venite de departe, acolo, la țărm. Spre a nu fi uitate, spunea el. Eu cred că Alexandru Suceveanu e o epopee. Spun asta pentru că l-am cunoscut, i-am fost prieten, așa mă considera el – și acesta e un monument de bucurie. Mi-a răspuns întodeuna la telefon și m-a primit fie acasă, fie la birou. Lucru rar și cu care m-am mîndrit deplin, cunoscut fiind ca un om extrem de selectiv. Mai ales că m-a ajutat la greu, atunci cînd guvernul Boc hotărîse că descoperirea morților comunismului trebuie împiedicată, el a decis că este arheologie, și arheologiei nu i te poți opune. Pe atunci avea funcția de șef al Comisiei Arheologice și mi-a acordat susținerea morală cu care am putut înfrînge un sistem. Dar acest om rar nu trebuie să aibă referințe de la alții, cu atît mai puțin de la mine. Pe mine m-a ajutat, pur și simplu, prin ceea ce a făcut din mine, în felul lui abrupt. La Histria, mă conducea printre șerpii lagunei, acum lac, fiind ei urcați spre ruine la soarele unui august torid. Puiu avea un băț, un fel de toiag cu care m-a îndrumat spre rîpa curgînd lin, spre ceea ce se presupune a fi fost portul Histriei. Am stat acolo pe niște bolovani, și el a oftat, spunînd: „Ce oameni au fost ăștia?“. Așa e, atunci am învățat să văd într-o piatră nu doar o