Unul dintre principiile politicii externe a României, clamat în anul 1989 de Nicolae Ceauşescu, a fost desfiinţarea concomitentă a tuturor bazelor militare străine existente pe teritoriul altor state.
Practic, liderul de la Bucureşti s-a pronunţat pentru retragerea forţelor militare americane staţionate în anumite state NATO, a celor britanice şi franceze din RFG, precum şi a unităţilor sovietice existente în RDG, Polonia, Cehoslovacia (după 1968), Ungaria şi Bulgaria. Pe acest fond, Nicolae Ceauşescu încerca să speculeze în favoarea imaginii sale de politician o situaţie strategică impusă de URSS în anul 1958, care l-a avut ca principal autor pe Nikita Hruşciov.
Potrivit prevederilor Tratatului de Pace de la Paris (din 1948), URSS avea dreptul să menţină trupe proprii în România şi Ungaria atâta vreme cât statutul postbelic al Austriei nu era reglementat la nivel internaţional. Regimul sovietic de ocupaţie militară în România şi Ungaria avea ca scop declarat protejarea căilor de comunicaţii ale grupului sovietic de armate aflat pe teritoriul austriac.
La 12 martie 1955, Kremlinul a anunţat că acceptă anumite propuneri ale Guvernului de la Viena, iar în perioada 12-15 aprilie 1955 au avut loc la Moscova negocieri sovieto-austriece. Cu acel prilej, cancelarul Iulius Raab a acceptat propunerea sovietică privind impunerea unei stări de neutralitate pentru Austria în schimbul retragerii tuturor forţelor sovietice din Austria până la data de 31 decembrie 1955.
De asemenea, în cursul negocierilor s-a hotărât ca semnarea documentului final să aibă loc la Viena în ziua de 15 mai 1955. Reprezentanţii URSS au semnat Tratatul de Stat cu Austria la o zi după constituirea oficială a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (14 mai 1955). Acest lucru ne determină să afirmăm că autorităţile de la Kremlin au urmărit în mod prem
