Există două personaje în folclorul românesc care cumulează o serie de trăsături definitorii pe care le întâlnim la nu puţini dintre cei din jurul nostru. În orice comunitate există câte un şmecher care ştie să-i ameţească pe cei din jur să le tragă clapa ori de câte ori poate şi să le vândă cele mai fierbinţi gogoşi pe post de tort de îngheţată. Are exprimări plastice, se ia la harţă cu cine apucă şi-şi păstrează în orice situaţie o cotă de popularitate care te face să te întrebi cum ar arăta viaţa fără el. Aproape opusul lui Păcală, cu care spiritul ludic al românului l-a pus în tandem, este Tândală: aparent mai greu de cap, cu reacţii întârziate, subiect de băşcălie şi de farse, tenace până la încăpăţânare în unele direcţii şi nehotărât până la buimăceală şi altele. Ambii au darul de a colora plastic o lume care altfel ar rămâne una cenuşie şi plicticoasă.

Algoritmul acesta s-a propagat, aproape pe nesimţite, în politică, până la vârful acesteia, reuşind să o domine şi să-i confere o tonalitate aparte. Desigur, puţini sunt cei care ar fi putut să recunoască în învingătorii scrutinului din 2004 cele două personaje. Ar fi fost chiar o blasfemie să încerci să faci o asemenea comparaţie. Traian Băsescu era luptătorul specializat în acţiuni la limită, iar Călin Popescu Tăriceanu părea să ascundă o tenacitate deosebită sub armura cenuşie a unei personalităţi bonome. Abia ostilizarea relaţiei personale a celor doi a fost cea care a început să dea tonul intrării în pielea personajelor. Virtuţile electorale ale preşedintelui au început să-şi arate urzeala de ticuri şi trucuri. Promisiunile au început să nu se mai deosebească de minciuni, iar rectitudinea morală a început tot mai des să se plieze după interese. Histrionul din preşedinte n-a mai rezistat tentaţiilor tot mai dese şi acesta şi-a împlinit cu brio rolul de Păcală al politicii. La rândul său, Tăriceanu şi-a