Politicile noastre publice sunt dominate de modele. Am preluat tale-quale modelul francez in zorii modernitatii statului roman. Apoi Carol I a adus cate ceva din modelul german, pe ici pe colo, prin partile mai degraba ne-esentiale. A urmat apoi marele experiment al modelului sovietic, urmat de variatiunea lui sub-umana, modelul nord-coreean.
Dupa revolutia-model a urmat o perioada de panica si de cautare de noi modele. Ca o gaina fara cap politicienii nostri se agitau fara directie in cautarea unei noi idei de imprumut. O vreme chiar au incercat sa se aventureze fara una, lansand tema atat de ridiculizata a “democratiei originale”. Au abandonat-o repede ridicand intai in slavi modelul suedez al statului ultra-social, revenind apoi la bunul si incercatul model francez centralist-etatist inainte de a se abandona cu arme și bagaje unui banal model european generic, impus de “aquis communautaire” si de salturile mortale pe spate pe care bietul nostru stat a trebuit sa le faca pentru a parea suficient de civilizat incat sa fie primit la masa bucatelor alese, europenesti.
In toata tevatura asta am omis sa urmarim si sa ne inspiram de la singurul model cu adevarat relevant pentru noi. Modelul grec.
Grecia isi datoreaza relativa prosperitate pe de o parte unei naturi generoase dar mai ales unei pozitii geo-strategice si unei mosteniri culturale care au facut-o un pion esential pe tabla de sah a razboiului rece, un pion de neabandonat lacomiei lui Stalin. Grecia a trebuit mereu si a fost mereu salvata. Cateodata de altii, dar cel mai adesea de ea insasi.
In 1981, in ciuda opoziției unor state fondatoare, Grecia a fost admisa in Uniunea Europeana. A urmat ceea ce Wikipedia numeste o perioada de inflorire si crestere, alimentata generos de bani europeni. In doar zece ani țara s-a umplut de ferme de porci, finarate nerambursabil de
