Cazul „vârfurilor” nefiind, cum se vede, deloc privilegiat (ca audienţă), restul e repliat undeva pe un palier de strică specialitate. Când şi când se pune spotul şi pe ei: cu prilejurile unei lansări mai vocale, ale vreunei aniversări, după care anonimatul (şi deci inexistenţa) literaturii se reinstalează.
Nu ştiu cum să încep. Poate cu butada potrivit căreia concediul la moldoveni debutează cu o maşină de nisip răsturnată la poartă. Ghimpu, în orice caz, declara nu demult, pe Publika.md, că în vacanţă îşi va renova locuinţa. Mii de alţi oameni, în lipsă de mijloace să se defuleze – ritualic, aş zice – pe litoral sau să escaladeze la munte, procedează la fel: mai dau cu bidineaua pe-acasă. Un mod de viaţă tern şi umilitor (dacă ar fi să rezum constantele muncii la negru în Moscova şi prin alte părţi) alternează cu altul, în fond. Nu e şi cazul meu, totuşi, fiindcă umblu prin cărţi mai vechi, răsfoiesc tot felul de manuscrise (era caligrafiei, când orice volută îţi evocă, neştiut cum, şi o ambianţă, o anume notă de context; de pildă „a”-ul pântecos, diform de pe o foaie prăfuită – ziua aceea sumbră de toamnă, când priveam pe geam, aşteptând să apară fiica mea de la şcoală, cu o geantă cât toate zilele etc!). Aşa am redescoperit deunăzi o carte despre care am scris acum douăzeci de ani şi mai bine (tastez, iată, şi mă înfior: operam deja cu deceniile!). Este vorba de Cioburi-le Lorinei Bălteanu, apărută în 1990, la Hyperion.
Apropo, numele vă spune ceva? Mai curând, probabil, nu. Nici omului de la noi nu i-ar spune mare lucru. Ştim, pe-un capăt, dar numai pentru că are o mare valoare mediatică, căci opera rar cine o mai consultă, de Grigore Vieru. Numele Leonidei Lari, al lui Nicolae Dabija, numele acad. Mihai Cimpoi ne sună încă familiar – în sensul că facem repede conexiunea cu omul şi imaginea lui socială. Nu şi, repet, cu opera lui. Vieru e un caz (
