Dinamo reprezintă la ora actuală cea mai convingătoare definiţie a dezamăgirii. Castanele încasate pe chelia goală în ultimele două etape i-au tuflit definitiv pe cei care au defilat cu domn profesor Rednic la butonieră.

Strâmbu a mototolit echipa cu o inegalabilă dibăcie şi inevitabilul s-a produs. Dinamo a mai ratat un titlu de campioană. Numai că, de această dată, eşecul are strălucire, este desăvârşit. Punctele multe agonisite de Borcea prin risipă de farmec personal şi putere de convingere nu au fost suficiente pentru a contrabalansa neghiobiile din propriul vestiar. Culmea penibilului este completată de faptul că Dinamo nu a capotat în faţa unor adversari redutabili. Dinamo a reuşit să fie submediocră într-un campionat mediocru, poate unul dintre cele mai cotonoage campionate din câte am urmărit în ultimele decenii.

Dinamo a cedat şefia clasamentului după înfrângerea de la Urziceni. Atunci, Mircea Rednic a dat vina pe arbitrul Fernandez, spunând că acesta a făcut tot ceea ce i-a stat în putinţă pentru ca Dinamo să nu egaleze. Dincolo de exagerări, poate că spaniolul a greşit cumva în defavoarea dinamoviştilor. Însă mai evidentă decât orice greşeală de arbitraj a fost rătutirea dinamoviştilor. Aşa după cum şi notam atunci, Dinamo a părut o echipă neantrenată, o echipă a cărăuşiei haotice. Iar antrenorul, care ocoleşte astfel de adevăruri incontestabile şi caută mai degrabă scuze penibile, nu este doar un incompetent. Este şi laş. Declaraţiile grăbite ale lui Mircea Rednic au părut deseori împrumutate de la folcloricul Păcală. Poate că ele ar fi rămas doar comice dacă nu s-ar fi întors împotrivă-i precum bumerangul. Pe când se discuta despre posibilitatea ca Hagi sau Răzvan Lucescu să devină antrenori ai naţionalei, Rednic se considera ocolit pe nedrept de opţiunile federale. Insinua că se lucrează pe pile, că unul e Rege, că celălalt