O proză mai umblată. Cum stă proza noastră actuală faţă de proza europeană e un subiect greu, bun de un doctorat. Ar fi o întrebare interesantă aceea privitoare la subiectele epice care ar merge mai bine decât altele, pornind de la presupunerea ascunsă că defectul ar sta aici: proza noastră actuală nu prea are subiecte bune pentru export. Ar fi însă o capcană plăcută să intrăm în această provocare: cum sau care ar trebui să fie subiectele europene? Ar însemna, propunându-le, să facem o critică de direcţie (ca Maiorescu, Iorga sau Ibrăileanu) sau ar fi ca şi cum ne-am instala într-un substitut de realism socialist dirijist, conform căruia să spunem ce e bine şi ce e rău în felul în care se scrie proză la noi, în momentul de faţă? Cred că ar fi şi una, şi alta.

Avem nevoie de o proză mai umblată, mai deschisă, mai dinamică, aşa cum sunt analiştii noştri politici. Dacă aceştia din urmă ar scrie analize politice ca şi cum am fi o societate închisă, de tip comunist, nu ar avea nici o audienţă. Dar pentru că ei ştiu ce idei se vântură în afară, devin interesanţi, atractivi: contrapun ceva realităţii româneşti. Nu vreau să spun că soluţia ar sta neapărat într-un perspectivism internaţional de tip Henry James sau Graham Greene, dar nici departe nu sunt de această opţiune. De aceea, cred în succesul posibil, dincolo de graniţele noastre, al unor prozatori ca Dumitru }epeneag şi Alexandru Ecovoiu. Scenariul prozei lor are o deschidere europeană ce poate interesa. Fantasticul şi autoficţiunea din proza lui Mircea Cărtărescu au, de asemenea, ceva straniu, insolit, cu putere de pătrundere în afară.

Avem, prin scriitorii foarte tineri şi prin scriitoarele foarte tinere, o proză curajoasă în limbaj, alunecând graţios în pornografie, dar e o proză timidă în construcţie, artificioasă în intrigă şi cam previzibilă în subiectul epic. Nu bate mai departe decât versurile sarc