Lansarea Circuitului Roșu a fost anunțată ca un eveniment de mare importanță turistică. Periplul la zidul împușcatului și la locuințele sale a fost văzut ca o mană cerească. Se pare că Circuitul Roșu ne-a salvat de multe probleme și discuții despre comunism, totalitarism, lustrație, manuale de istorie, închisori-muzeu, centre de cercetare. Se pare că toată lumea și-a găsit împăcarea și că n-a mai rămas altceva de făcut decît să mergem la DisneyCeaușescu. De ce să mai vorbim despre grevele studenților împotriva instaurării comunismului, despre partizanii din munți, despre țăranii care au refuzat colectivizarea, de ce să mai vorbim despre toată floarea intelighenției și a clasei noastre de mijloc dispărute la canal sau în închisori, de ce să mai vorbim despre ocupația sovietică, despre datoriile imense de război impuse de regimul sovietic care a sărăcit țara, despre teroarea, înfometarea și umilința care au urmat după instaurarea comunismului? Ce rost mai au toate astea acum, cînd toată lumea a trecut cu bine peste comunism, cînd sîntem deja în Europa? Avem nevoie de bani, trebuie să ne refacem economia. Ce Sighet, ce Pitești, ce Brașov, ce Timișoara? Hai la Disney Land. Toate bune, dar ce să fac eu cu amintirile mele? Dacă ele trec dincolo de Circuitul Roșu, ce pot eu să fac? Mi-aduc aminte de umilința bunicului meu, om înstărit, chiabur, invalid de război, căruia i s-au luat cîrciuma, pădurile, pămînturile. I-au lăsat doar casa și grădina, cît să nu moară de foame. Mi-aduc aminte de teroarea de-a nu fi turnat de vecini. Mi-aduc aminte de mine, copila care a stat în Ajun de Crăciun în frig, de după-amiaza pînă seara tîrziu, la o coadă imensă la banane. Se dădeau două kilograme de persoană, apoi unul de persoană, iar în cele din urmă, ca să ajungă la toată lumea, doar cîte trei banane. Ale mele și ale surorii mele erau verzi. Le-am ținut împăturite în ziare, după