Libertatea complică viaţa socială de vreme ce-i restituie complexitatea şi îi detonează virtualităţile. Ea împovărează individul cu dificultatea unor opţiuni faţă de care exerciţiul, sub dictatură, a "servituţii volutare" poate părea dezirabil. Complică libertatea şi viaţa culturii? Indiscutabil că da şi am constatat asta după reapariţia timid-haotică a democraţiei. Numai că ne-am înşelat asupra vocabularului folosit. Democraţia e un sistem construit, nu o cădere gravitaţională în vidul apărut odată cu prăbuşirea vechiului regim. Nu te afli în democraţie pentru că nu te mai apasă tirania, ci pentru că reuşeşti să generezi o majoritate favorabilă acestui tip de organizare comunitară. Nimeni nu mai dorea după ’90 scleroza mortuară a ceauşismului terminal, dar aproape nimeni nu era dornic (sufleteşte) şi nici pregătit (mental) pentru generarea de noi reguli bazate pe alegeri asumate, asocieri raţionale şi competiţie loială. Asemenea reguli au fost mimetic preluate din Occidentul (de)mitizat, fără să devină parte a imaginarului nostru naţional, ci doar ornament, sursă externă de legitimitate, fantasmă compensatorie. Convertirea vechiului regim într-un aranjament democratic s-a istovit sub inerţia reţelelor şi a practicilor moştenite, lucrînd în societate numai ca sursă de iluzii şi contrafaceri periculoase. Democraţia "originală" " pe care greşit o denunţasem ca democraţie "lacunară" " a produs finalmente doar un soi de conformism ipocrit, sub a cărui pavăză ne-am reciclat laşităţile şi ne-am justificat defetist pasivitatea faţă de "binele comun".

Neşansa noastră constă în faptul că am început să adoptăm democraţia într-un moment istoric caracterizat prin rapida eroziune a valorilor consacrate de capitalismul secolului al XIX-lea. Industrializarea, sindicalismul, corporatismul, catolicismul post-conciliar, eliberarea sexuală, emanciparea femeilor şi noua revol