În acest sfîrşit de săptămînă dinaintea lui 8 martie, magazinele sînt luate cu asalt de mămici alegînd cadourile pentru doamnele învăţătoare şi profesoare, în aşa fel încît să garanteze sau măcar să crească şansele de promovare ale copilaşilor lor. Stau la coadă cu nevastă-mea în acelaşi nobil scop. În faţa noastră, două doamne aleg cu grijă trei vaze între 600.000 şi 1 milion de lei, după o ierarhie numai de ele ştiută. Crezi că o să le placă? - se întreabă una. Haide tu, că sînt de marcă! - îşi face curaj cealaltă. Achită şi dau să plece. Mami, mami - sare copilul disperat - şi doamna de religie? Aoleu, fir-ar să fie! - bodogăne mami - de asta uitasem! Şi se întoarce să mai ia o vază. Cînd ajungem acasă, fiul meu cel mic îmi cere 200.000 de lei. E ziua unei colege - îmi explică el. Două sute? - mă sperii eu. E prietena ta? - mai sondez eu terenul. Nu, e o colegă, e din grupul nostru şi se pune mînă de la mînă să-i luăm o brăţară de argint sau un CD-player. Apoi, calm, ştiind că eu "trăiesc pe altă lume" şi trebuie să-mi explice cum stau lucrurile: toţi au fost de acord aşa că nu am cum să fac eu altfel că sînt out of the game, înţelegi? Hait, îmi zic eu în sine mea, e grav, ţine de "excluderea socială". Aşa că bag mîna în buzunar şi mă execut. Ca să-mi treacă, filozofez de doi bani: modelul se reproduce, ce să-i faci!... După masă mă întîlnesc cu o fostă studentă din primele promoţii de după '90. Acum are şi ea un copil de şcoală şi, din vorbă-n vorbă, ajungem şi la acest subiect. Facem un scurt schimb de experienţă pe tema cadourilor (- tu ce-ai luat? - da' tu? - s-ar putea să fie cam puţin...), apoi îmi povesteşte prima experienţă de şedinţă cu părinţii: la sfîrşit, s-au strîns cu toţii, au scos plicurile din buzunar ca la nuntă şi le-au dat lu' naşu mare, preşedintele comitetului de părinţi, ca să ia un cadou profesorului de fizică. Şi ce-ai făcut? - mă i