Statisticile oficiale ne spun că proporţia săracilor este aproximativ două familii din cinci care trăiesc sub limita sărăciei. În sondaje, cam tot acelaşi este procentul corespunzător celor care declară că banii nu le ajung nici pentru strictul necesar. În aceleaşi sondaje, cam un procent corespunde celor care spun că au tot ce le trebuie, ba le mai rămîne să pună ceva deoparte (asta ar însemna cam şapte mii de familii fericite, şi constituie obiectul de studiu al celor care întocmesc clasamentele marilor averi), iar alţi 5-6% spun că au tot ce le trebuie, ba chiar, dacă fac economii, îşi mai pot cumpăra cîte un lucru din cele mult-rîvnite (casă, maşină); una peste alta, să fie cam 10% din familiile conaţionalilor noştri care pot spune că o duc bine. Aşadar, cam jumătate din familiile din România îşi duc traiul de pe-o zi pe alta. Cum şi de ce? Statistic, e greu de argumentat că în toate aceste trei milioane şi jumătate de familii se cîştigă fix cît este necesar asigurării coşului zilnic, indiferent de dubiile legate de modul de calcul al acestuia. Acest blestemat de coş este rezultatul unor calcule complicate (şi întotdeauna discutabile) care pornesc de la cîte pîini, cîte găini, cîte perechi de ciorapi, cîte periuţe de dinţi, cîte bilete de cinematograf etc. îi trebuie unei familii ca să-şi asigure minimul necesar traiului pentru o lună. Toate acestea, transformate în preţuri medii pe piaţă şi însumate, dau o valoare, întotdeauna rămasă în urma realităţii. Evident, o abstracţie, căci nimeni nu va consuma exact cantităţile din coşul respectiv, indiferent cît de corect, din punct de vedere ştiinţific, este calculat acesta. Să presupunem că o familie cîştigă cu 500.000 de lei mai mult decît această sumă (şi statistica ne va arăta că multe din familiile despre care discutăm dispun de această bancnotă). Va declara ea că "banii pe care-i avem ne ajung pentru stri