Nu fac parte din categoria celor - mulţi - care au şi au avut o ţară a lor, unde să se poată duce, măcar la sfîrşit de săptămînă, să se bucure de - şi să se ghiftuiască cu - roadele pămîntului. Am ascultat mereu, cu jind, poveştile cu verişoare şi verişori care zburdau sprinţari printre pomi şi mîncau fructe gata nespălate. Am mers şi eu la ţară, pentru că părinţii mei au avut grijă să-mi asigure, pe viu, din toate experienţele, dar era doar o casă goală, pe care o umpleau vizitatorii din Bucureşti. Aşa că nu se pune problema să nu ştiu să disting o curcă de-o raţă, sau măcar o capră de-o oaie, şi nici să nu fi mîncat din produsele naturale ale rudelor pe care le vizitam. Dar parcă pe toate le-am trăit un pic la mîna a doua, mai de la distanţă, cumva între spectator şi erou: mă jucam cu copiii, dar nu mîncam mere nespălate nici să mă pici cu ceară. Acum, casa veche de atunci se renovează, după ce a fost, în sfîrşit, împărţită între membrii neliniştiţi ai familiei. Aşa că de-acum încolo voi trăi la ţară ca la oraş. Poate pentru a mai încerca o dată o experienţă genuină, am plecat, de Paşti, la o altă ţară, undeva pe Dunăre, în Oltenia, nu departe de graniţa cu bulgarii. Mai fusesem acolo acum aproximativ 15 ani, într-un fel de week-end de miere, şi-mi fusese foarte bine. Oamenii de acolo, rude îndepărtate, se purtaseră cu adevărat ospitalier, într-un soi de tradiţie sadoveniană şi pantagruelică. Era ţară-ţară, cu apă de la fîntînă şi foc cu lemne. Fără chiuvetă, nici măcar cu apă rece, fără telefon şi nici televiziune prin Cablu (e drept că pe aceasta din urmă gazdele noastre au refuzat să şi-o pună, de bunăvoie, preferînd doar TVR1). Rudele noastre au rămas la fel de ospitaliere, dovedind o rară generozitate organică şi un altruism în formă pură mai rar întîlnit la oraş. Prin ochii lor, ai copiilor şi nepoţilor lor, am încercat să surprindem viaţa la ţară de t