Un actor este ca un burete. Adună senzaţii, impresii, viaţa aşa cum este ea şi, în aşa-zisul timp liber, are loc un proces de ordonare. Un actor suferă de o sete continuă, vrea să ştie cât mai multe, să se informeze, pentru a fi mereu apt să se dăruiască în fiecare seară pe scenă. Aimee Iacobescu face parte din această categorie a actorilor care se dăruiesc scenei, luminând-o cu harul primit. Una dintre marile doamne ale teatrului românesc, Aimee Iacobescu şi-a păstrat prospeţimea din tinereţe, eleganţa, rafinamentul şi frumuseţea. Pe chipul său timpul nu are curajul să lase urme. A rămas în memoria românilor cu rolurile sale din filme, dar şi cu cele din teatru, acolo unde talentul său este răsplătit pe loc de public, cu aplauze, cu căldură, cu iubire necondiţionată. Aimee Iacobescu a împlinit ieri 67 de ani. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”.
“Lumea vine la teatru în speranţa unei normalităţi”
“A trecut un an, încă unul, timp în care am reuşit să-mi rup o mână, pentru că în spatele teatrului e întuneric beznă. După ce mi s-a întâmplat acest accident au pus nişte bare, de care acum te poţi ţine. Teatrul e în construcţie încă şi sufăr foarte tare. Doar conducerea ştie când se vor termina lucrările de reamenajare. Noi jucăm, dar jucăm rar. Jucând rar suntem plătiţi foarte prost. Nu sunt săli, ne mutăm dintr-o sală în alta. Acum este vacanţă şi am timp să mă refac până în toamnă, când începe stagiunea. Sunt piese puse în scenă, sunt gata, dar nu sunt sălile în care să se joace, se lucrează la ele. Este vorba de «Revizorul», «Micul infern», «Moartea unui comis voiajor». E foarte greu să joci pe un şantier în lucru. Dar nu numai aici este greu. Se întâmplă la fel peste tot în ţară. În industrie, în agricultură, în presă, în cultură. Lumea vine la teatru în speranţa unei normalităţi, oamenii vin să regăsească acel teat