„O melodie este o poveste şi trebuie să îţi placă să povesteşti ca să te poţi numi un artist complex. Cei care vin la concertele mele primesc şi muzică, şi poveşti. Mai mult decît atît, ei primesc sufletul meu.“ Această declaraţie a Diannei Reeves mă inspiră şi mă ajută să topesc în comentariul meu entuziast cele două experienţe la fel de intense, dar, aparent, total diferite: întîlnirile cu jazzul şi cu muzica clasică, mijlocite de doi artişti de excepţie. Şi, ca de atîtea ori, cronicarul îşi pune mereu cea mai grea întrebare: de ce/ prin ce artiştii despre care trebuie să vorbească cititorilor săi fac parte dintre cei mai buni?! Mă întorc la cuvintele Diannei Reeves – o melodie este o poveste… Tuturor ne plac poveştile. Fie că ele ne sînt spuse prin cuvinte şi sunete (Dianne), fie că ne sînt sugerate numai prin muzică (Bell) şi trebuie să îţi placă să povesteşti. Cei mai buni naratori caută, încearcă să îşi îmbrace discursul în cele mai frumoase, mai sugestive, mai sensibile metafore şi nu precupeţesc nici un efort în acest sens. În muzica pe care, cu drept deplin, o poate numi „a ei“, Dianne Reeves amalgamează tot ce poate oferi poveştii sens, culoare, strălucire şi putere de convingere. Reuşeşte un amestec de stiluri în care, la fiecare pas, recunoşti altceva – jazz, soul, blues, jungle, afro, scat, samba, chiar şi trimiteri la clasic… în explozii de forţă sau fraze de un lirism copleşitor, alternate într-o manieră de o libertate absolută, a cărei unică raţiune este afectul.
La polul opus – muzica clasică –, violonistul Joshua Bell face, de fapt, acelaşi lucru. Pornind de astă dată de la muzica aparent definitiv zidită în partitură, violonistul îşi creează propriul univers, propria libertate, interpretînd textul într-o cheie personală, originală, a cărei singură raţiune este, în ultimă instanţă, tot afectul. Dianne Reeves îşi creează ea însăş
