O „sumă” de adulţi nevrotici încearcă, de 23 de ani, să-i tâmpească pe copiii care au avut tupeul să nu clacheze trecând prin şcoală; ce-i drept, de cele mai multe ori, ca gâştele prin apă. Dar asta, nu din vina lor; indiferenţa şi indolenţa au devenit, cu timpul, un soi de protest şi de protecţie instinctivă.
O să fac, aici, o scurtă referire la învăţământul antedecembrist, cu riscul de a fi catalogat nostalgic.
O bună parte a dorinţelor mele de împlinire într-un domeniu sau altul a fost generată de profesori. Că am reuşit sau nu a fost vina mea. Mulţi dintre profesorii mei, din anii ’60 şi ’70, au reprezentat personalităţi desăvârşite; oameni cu vocaţie pedagogică, dincolo de muncă şi cultură. Orele lor erau adevărate dovezi de elocinţă şi bun-gust. Nesimţirile noastre, potenţate de tupeul vârstei, se ofileau lamentabil în faţa intransigenţei lor, nonviolente, dar ferme până la vibraţii metalice.
De pildă, în acele vremuri, sistemul de învăţământ dipunea, aşa cum se remarcă azi, de predictibilitate. În 1965, copilul care se aşeza într-una din băncile clasei întâi ştia că de învăţătorul său avea să fie un fel de membru al familiei, timp de patru ani; apoi, că după ceilalţi patru, ai ciclului doi, urmează un examen decisiv, de admitere la liceu: la „teoretic” - limba română şi matematică, scris şi oral, istorie, oral -, la „industrial” – mate şi fizică ori chimie -, iar după alţi patru ani, respectiv cinci, exista o nouă poartă - dublă de această dată - extrem de importantă: bacul şi facultatea. Despre acestea, niciunul dintre noi nu concepea că ar putea fi deschise cu „capul”, cu portofelul, cu mânăria, cu „tata securistu’” ori cu „mama activista”.
Cu alte cuvinte, orice elev îşi ştia soarta; ştia ce-l aşteaptă peste opt ani, peste 12, peste 16, şi aşa mai departe. Şi atunci se mai schimbau miniştrii; şi atunci se mai schimbau istorii,