România nu îşi permite să achiziţioneze avioane de luptă. Sau: România nu îşi permite să nu achiziţioneze avioane de luptă. Cele două fraze sunt însuşite de două tabere care dezbat pasional problema, argumente valabile având şi unii şi alţii, ceea ce înseamnă că disputa este aproape imposibil de tranşat, fără a lăsa frustrări şi resentimente adânci în rândul perdanţilor. Pe de o parte, avioanele de luptă par ca o tichie de mărgăritar puse unei gloabe – România are o armată cu înzestrare jalnică, depăşită încă de acum 20 de ani, la multe capitole şi, în plus, are o populaţie săracă, a cărei supravieţuire depinde şi pe termen scurt de plata salariilor şi pensiilor. Pe de altă parte, supremaţia aeriană decide soarta unui eventual conflict. Or, din punct de vedere al dotării Forţelor Aeriene, România este net inferioară unor state mai mici. Şi în rândul celor care susţin că ar trebui să creştem „curba de sacrificiu”, pentru a cumpăra avioane, există mai multe tabere. Unii şi-ar dori 96 de unităţi, alţii s-ar mulţumi cu jumătate, iar cei mai realişti acceptă că 24 e mai bine decât nimic. O altă discuţie este legată de modelul optim şi de vechimea acestuia. Dacă tot e să facem o achiziţie, acum, măcar să fie ceva pe termen lung – aşadar, trebuie să comandăm avioane noi, spun unii. Alţii, consideră că modelele actuale (generaţia a patra) vor fi depăşite în 10 ani, aşa că, mai bine luăm aparate la mâna a doua, cu opţiunea de a trece, peste 10 ani, la generaţia a cincea. Dacă am opta pentru aparate la mâna a doua, cea mai logică este oferta F 16 – pe care deja a aprobat-o CSAT-ul, dar care, pe moment a căzut, pentru că Guvernul Boc nu s-a putut dispensa de cei 750 de milioane de dolari pe care SUA i-au cerut, în avans, reprezentând prima tranşă din suma totală de 1,3 miliarde de dolari, la cât este estimat costul modernizării şi înzestrării a 24 de avioane uzate. Dacă, însă,