Adventul, perioada care precede Naşterea Domnului, este un timp al aşteptării. Este aşteptarea spirituală a umanităţii care se încrede în bunătatea lui Dumnezeu şi în fidelitatea Lui faţă de promisiunea că îi va trimite un Răscumpărător care o va elibera de lanţul păcatului şi al morţii şi îi va regenera puterile naturale şi spirituale. Este aşteptarea tuturor celor care se roagă pentru această izbăvire a umanităţii, la fel cum este şi aşteptarea celor care nu ştiu să se roage şi a tuturor celor „cu inima zdrobită“ (Is 61,1; Lc 4,18). Este şi aşteptarea Mariei, Fecioara pregătită de Dumnezeu din veşnicia planului său providenţial pentru a da naştere Mîntuitorului lumii, oferindu-i o natură umană Celui care nu avea decît o natură divină. Simbolic, putem spune că Adventul este aşteptarea plină de speranţă a unei „cununii“ între natura divină a Fiului lui Dumnezeu şi natura umană a Mariei.
Alegerea lui Dumnezeu de a o face pe Maria părtaşă la conceperea Fiului său exprimă, aşa cum au afirmat Părinţii Bisericii, voinţa Creatorului de a iniţia planul mîntuirii lumii cu ajutorul unei femei care, prin ascultarea ei, a învins neascultarea Evei. Această alegere reafirmă şi demnitatea egală a femeii în raport cu bărbatul şi actualitatea planului creaţiei duale originare („şi Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său, [...] bărbat şi femeie l-a creat“, Gen 1,27), care se concretizează în aceea că bărbatul şi femeia sînt meniţi să conlucreze la stăpînirea providenţială a creaţiei, pentru a se putea şi unul, şi altul împlini. Astfel, Cristos alege să se nască „din femeie“, făcînd-o pe Maria, care este o figură a Bisericii, părtaşă la planul său de mîntuire a lumii.
Timpul Adventului este, asadar, unul in care Biserica isi asteapta Mirele divin. Asteptarea intensa a unei alte persoane poate avea loc in multe circumstanţe omeneşti: cînd
