În urmă cu vreo patru ani, când promovarea excesiv de rapidă a Elenei Udrea în funcţia de principal sfetnic al preşedintelui „românilor” îi călcase pe nu puţini dintre aceştia pe nervi, proaspetei dive politice i s-a pregătit o cursă. Invitată de un reporter la modă în emisiunea sa, i s-a pus o întrebare perfidă în legătură cu preşedintele Norvegiei şi cu activitatea acestei ţări la Uniunea Europeană. Cu nonşalanţa ce o caracterizează, consiliera prezidenţială a divagat pe această temă până când i s-a spus, verde-n faţă, că Norvegia este monarhie şi că nu face parte din Uniunea Europeană. A fost un moment de umilinţă maximă, care a dat satisfacţie deplină celor care clamau că preşedintele s-a înconjurat de incompetenţi. În cazul dnei Udrea era vorba de ceva incultură, combinată cu ignoranţă. Oricum, această a atârnat greu în decizia pe care a luat-o până la urmă Băsescu, de a se descotorosi de ea şi de subiectele de can-can pe care le oferea cu generozitate presei.

La acea oră, imaginea dnei Udrea era aceea a unei persoane care, în lipsă de ceva mai bun de făcut, s-a amestecat în politică, profitând de simpatia evidentă pe care o nutrea preşedintele pentru dânsa încă de când colaborau pe la Primăria Capitalei. Licenţierea sa din echipa prezidenţială părea să pună capăt unei cariere meteorice şi să o readucă acolo unde îi era locul: în „societatea de fiţe” a Bucureştiului, unde se simţea ca peştele în apă.

Lucrurile n-au stat însă aşa. Cu o consecvenţă puţin obişnuită pentru persoanele cu datele exterioare ale domniei sale, a rămas în politică unde şi-a asumat rolul activ al agresării ritmice a premierului de atunci. De la „bileţelul roz”, cariera Elenei Udrea s-a relansat spectaculos şi constituirea Coaliţiei de la guvernare i-a rezervat şansa unei poziţii de mare vizibilitate în noul Executiv. Preluând portofoliul unui minister creat specia