Decizia Legislativului de la Belgrad de a accepta aderarea Federatiei Iugoslave la Uniunea Rusia-Belarus a oferit un nou motiv de ingrijorare pentru aceia care considera ca Romaniei i-a fost dat sa ramina vesnic intr-o "zona gri" de insecuritate politico-militara. Scenariile negre care se prefigureaza sint, insa, cel putin la fel de lipsite de consistenta ca aspectele practice ale Uniunii Rusia-Belarus, o forma de cooperare politica nascuta din frustrarile Moscovei in urma extinderii NATO. Rusia si Belarus au semnat acordul de uniune in decembrie 1998, insa intelegerea a avut, pina acum, putine efecte concrete. Tratatul vorbeste despre "apropierea spirituala si destinul istoric comun" al popoarelor din Rusia si Belarus, stipulind, in acest sens, "aspiratia" lor catre "o unificare ulterioara". La acea vreme, oficiali de la Kremlin au dat asigurari ca "nu se pune problema unei armate unite sau a unui buget comun". Uniunea vamala aduce pierderi celor doua state, politica monetara nu functioneaza, iar relatiile politico-militare, in aspectele lor esentiale, nu fac obiectul tratatelor cu caracter general, desfasurindu-se conform prevederilor tratatului bilateral. Poate fi insa panslavismul ortodox o initiativa de viitor, cita vreme exista o eterogenitate evidenta a optiunilor politice si economice in rindul statelor ce ar putea face obiectul acestei cooperari? Greu de spus. Practic, se poate spune ca singurul stat avantajat de o asemenea forma de cooperare este Rusia, tara careia ii lipseste, insa, vitalitatea economica pentru a-si putea cistiga "adepti". De altfel, intentia de extindere a Uniunii nici nu a fost formulata explicit de catre Kremlin. Deocamdata, insa. In conditiile in care Ucraina nu va primi nimic in schimbul neutralitatii sale, putine lucruri ne-ar putea impiedica sa presupunem ca acest stat nu va cocheta cu ideea unei Uniuni de acest tip. In aceste condi