Daca as fi artist underground, plin de indrazneala si de viziuni care mai de care mai riscante (artistic), mi s-ar parea, probabil, firesc ca un manager cultural, fie el si reprezentant al unei institutii de stat, sa ma caute si sa ma promoveze. Asta daca as fi si foarte tinar. Daca n-as mai fi asa de tinar si nici pe deplin inspirat sa refuz sa inteleg "regulile jocului" pentru a invata sa ocolesc obstacolele realitatii romanesti, de tot felul, atunci gestul unui director de institut cultural roman in strainatate de a ma cerceta pe mine si arta mea pentru a ma intelege cu precizie si a ma impacheta inteligent & transporta la New York, in fata unui public potrivit mie si de n ori mai atent la ce am eu de oferit decit as gasi la Bucuresti, gestul cu pricina mi s-ar parea cel putin neverosimil. Din tot ce s-a spus in argumentatia oferita de ICR pentru a contextualiza in mod corect (si a oferi, astfel, premisele unei judecati adecvate pentru) expozitia filialei sale de la NY, am retinut urmatoarele lucruri de o noutate si o justete de-a dreptul impresionante: » Profesionalismul cu care H.-R. Patapievici, care e departe de a putea fi banuit ca fiind adept al artei contemporane, a inteles sa promoveze, prin institutia condusa, si, in ultima instanta, sa apere, dincolo de gustul personal, o forma de arta contemporana aproape riscanta. » Politica ICRNY discret-functionala de 2 ani jumate, care isi propune, pentru prima data in istoria diplomatiei culturale romanesti, sa riste, neoferind spre promovare externa patrimoniu, ci mostre de arta vie, a timpului nostru, chiar riscind pariul de a explora si descoperi. Demers dublat de inteligenta de a adecva la contextul potrivit pentru performanta maxima. » Nu o cunosc pe Corina Suteu. De la distanta insa, gesturile sale par a indica o curiozitate genuina coplesitoare, total lipsita de agenda (dar nu de strategie). E suficient sa a