În cadrul turneului său fără sfârşit, Bob Dylan a făcut staţie la Bucureşti. Aproape zece mii de fani de toate vârstele s-au prezentat miercuri seară la întâlnirea cu cel mai mare „trubadur" al muzicii folk.

Nicu Alifantis, care a apărut în deschiderea concertului (cine ar fi putut visa la aşa ceva în anii '70-'80 ?), i-a dedicat „cântarea" lui Moţu Pittiş, care îl adora pe Bob Dylan şi, cu siguranţă, dacă ar mai fi fost în viaţă, nu ar fi lipsit pentru nimic în lume de la eveniment. La ora 20.35 şi-a făcut apariţia pe scena de la Zone Arena Bob Dylan, cântăreţul care are deja asigurat un loc în Raiul marilor muzicieni. Show-ul său nu a beneficiat de nebuniile tehnologice ce caracterizează concertele de azi. Fără plasme uriaşe, fără flăcări şi fum ieşind din toate colţurile scenei, Bob Dylan, sobru ca un prelat al muzicii, a mizat doar pe vocea, pe chitara şi pe muzicuţa sa. Timp de două ore, a cântat melodii mai vechi sau mai noi, la refrenele hiturilor fiind acompaniat de mii de voci din public. Neintrând în nici un dialog cu publicul, părea că interpretează doar pentru plăcerea lui. Ţinându-se fidel de playlist, după fix a 16-a melodie a făcut o plecăciune şi a plecat de pe scenă. Fanii au cerut pofticioşi câteva melodii bonus, dar nu le-au primit. Nu pentru că nu ar fi meritat, ci pentru că aşa e Bob Dylan. Scurt şi la obiect. Cei care au venit pentru muzică nu au fost dezamăgiţi. Cei dedulciţi la concerte demenţiale, cu rockeri supăraţi, au cam cârtit la final, ba că Dylan nu mai are vocea de acum 40 de ani, ba că show-ul a fost prea cuminte. Cert este că nu te întâlneşti în fiecare zi cu un om care a schimbat prin arta sa nu doar istoria muzicii, ci chiar mersul istoriei. Muzica sa era denumită adesea „folk politic" şi prin melodii ca „Blowing in the Wind" sau „Only a Pawn in Their Game" a trezit conştiinţa contemporanilor săi, punând astfel se