Am fost învăţaţi să ne privim pe noi înşine cu un amestec duios de narcisism şi de autocompătimire. Delăsători şi leneşi pînă la transformarea acestui comportament în patern cultural, am refuzat întotdeuna riscul, efortul şi aventura, iar ideea de competiţie n-a intrat niciodată în vocabularul nostru activ şi, cu atît mai puţin, în inventarul nostru moral. Trăind la limita precarităţii şi, de multe ori, la aceea a supravieţuirii, doar din schimburile elementare cu o natură excesiv de generoasă, am avut suficient timp liber să ne autocontemplăm extatici şi să constatăm că suntem unici, că suntem blînzi, că iubim codrul care ne este frate, că suntem ospitalieri, că ne păleşte aleanul mai ceva ca o ghiogă păgînă, că avem doruri intraductibile şi că un sentiment continuu de jale adîncă şi de visare nelămurită ne găureşte sufletul şi ne taie răsuflarea. Şi tot în această transă a înţelegerii nemărginite şi a iubirii de sine am avut revelaţia că vecinii sunt răi, că trecătorii sînt suspecţi, că străinii stau la pîndă, ca nişte făpturi satanice, să ne sugă şi ultima picătură de snagă şi că toţi la un loc ne jinduiesc, în mod sigur, avuţia şi ne doresc moartea, singura necunoscută fiind doar clipa în care îşi vor pune în aplicare neîntrecuta lor mîrşăvie. Şi uite-aşa, cătinel-cătinel, am început să vorbim latina vulgară şi să ne rugăm în slavonă, am învăţat cîte ceva despre turci, despre unguri şi despre leşi, oferind, totodată, lumii pe cea mai înspăimîntătoare construcţie mentală, pe chiar stăpînul împărăţiei nocturne, sursă inepuizabilă de angoase pentru multe generaţii de occidentali halucinaţi, şi anume pe nesăţiosul aspersor de vieţi fragede, pe veşnic însetatul de sînge proaspăt , adică pe contele Dracula însuşi. Cum această atribuire putea aduce mari daune imaginii noastre cvasiangelice, de păstori lirici şi mereu cutremuraţi de credinţa într-un Dumnezeu