Noul roman al lui Dan Lungu este construit în jurul povestirii „Băieţi de gaşcă“, apărută în volumul omonim în 2005. Limbajul, deopotrivă spiritual şi licenţios, este modul acestor vagabonzi alcoolici de a se legitima în propriul grup.
Victor simte că viaţa lui a ajuns o jalnică supravieţuire a propriei adolescenţe. „Uneori era convins că viaţa unui om e ca o clădire care se scufundă, în fiecare an, în fiecare lună, minut sau secundă. Partea cea mai frumoasă a clădirii lui e în adâncul mlaştinii. De acolo vine miros de nori putreziţi, iar pe deasupra planează muştele metalic-verzui, mari iubitoare de rahat. Într-o noapte, orbecăind pe ploaie într-o mahala prost luminată, a călcat pe un cal mort. Senzaţia e cutremurătoare. Orice stare de neputinţă sau de disperare e ca un cal mort care îţi stă în gât. Să te gândeşti mereu la trecut e ca şi cum ai încerca să numeri până la zece pe o singură mână cu cinci degete.
Puţini, foarte puţini sunt cei care se nasc cu opt, nouă sau zece degete la o singură mână şi aceia nu trăiesc decât câteva zile. Când a trebuit să muncească pentru a câştiga primul salariu, a murit pentru a treia oară. Oamenii au o singură viaţă, însă mai multe morţi. Cel puţin aşa e el. Fiecare moare de câte ori poate suporta chestia asta.
Unii au ajuns chiar la zece bucăţi. Cu cât mori mai des cu atât eşti mai viu. Cine nu mai e în stare să moară înseamnă că e mort de mult. Când era copil, murea de ruşine, dar asta nu se pune. E doar un fel de repetiţie pentru morţile adevărate, cele care nu dor deloc, însă a căror durere se întindea o coadă de cometă, timp de mai mulţi ani."
La „Pufoaica ruptă"
Victor are revelaţia faptului că soţia sa a devenit doar copia iubitei vesele şi rebele de altădată, iar acest lucru nu face decât să-i crească nostalgia faţă de „libertatea, bucuria şi inocenţa" din liceu, când bea împreună c
