Dintre toți monarhii României, Regele Carol al II-lea are, de departe, cea mai proastă imagine în istoriografia comunistă. Era oarecum de așteptat, având în vedere particularitățile domniei sale. Trebuie remarcat însă că el este criticat încă dinainte de 1948, lucru care nu se întâmplă în cazul celorlalți regi. Apoi, se impune observația că, spre deosebire de predecesorii săi, Carol al II-lea nu va cunoaște reabilitarea decât într-o foarte mică măsură. Manualul de istorie publicat de Roller în 1947, în care Carol I și Ferdinand abia dacă sunt menționați, rezervă câteva rânduri dictaturii regale. Aceasta ar fi facilitat „introducerea unui regim fascist în ţara noastră, slăbirea rezistenţei naţionale în faţa ameninţărilor tot mai grave ale imperialismului fascist german, cu pregătirea condiţiunilor ocupării ţării noastre de către cotropitorii germani” . O altă ediție a manualului, cea din 1949, discută mai pe larg problema dictaturii regale și a vinovăției lui Carol al II-lea în privința pierderilor teritoriale suferite de România în vara lui 1940 (evident, fără a menționa și problema Basarabiei). Pentru a vedea trăsăturile-cheie ale portretului lui Carol al II-lea în viziunea propagandei comuniste ne orientăm către cartea publicată de ofițerii V. Anescu și M. Popa, Jefuirea poporului de către monarhie, și către Alexandru Gârneață, cu Adevărata istorie a unei monarhii. Carol al II-lea apare în Jefuirea poporului român... încă din primele pagini, deoarece autorii își încep demonstrația cu privire la rolul monahriei în România dându-l drept exemplu pe Carol al II-lea, „cel mai mare «agricultor» cunoscut în istoria ţării noastre, reprezentantul şi exponentul tipic al moşierimii, jefuitor şi asupritor sângeros al ţărănimii muncitoare, sugrumător al luptei masei muncitoare de la sate pentru o viaţă mai bună” . Respectând grila de analiză a istoriei monarhiei, cei doi autori