Florian Bichir: "O dată care provoacă încă dezbateri: 23 august 1944."

Unii o numesc o dată istorică, comuniştii au făcut-o chiar zi naţională, în timp ce alţii o anatemizează socotind-o un act de trădare. O lovitură de stat, prin care ţara a fost predată bolşevicilor la cheie.

Controversele vor continua, probabil pentru că evenimentele s-au petrecut prea curând, pentru a fi studiate fără patimă, după cum spune o zicală chineză. Să nu uităm că Regele Mihai, singurul supravieţuitor al acelor clipe fierbinţi, trăieşte. Iar monarhiştii nu vor accepta în ruptul capului că Majestatea Sa nu a salvat ţara. Că nu trebuia să-l aresteze pe Antonescu şi să-l ţină ca pe ultima slugă în seiful cu timbre al lui Carol al II-lea. Şi, evident, să fie predat comuniştilor conduşi de dezertorul Emil Bodnăraş. Tomuri întregi demonstrează că decizia fostului suveran Mihai a fost una pripită şi a fost luată după presiunile făcute de camarila regală.

Pe de altă parte, nu cred nici în teoria celeilalte părţi, care susţine că opţiunea reală era „finlandizarea“ României. O fi semănat Ion Antonescu cu mareşalul Mannerheim, dar aici miza era alta. Geostrategic, bolşevicii ţinteau inima Europei, Germania. Ori ocupând ţara celor 1.000 de lacuri, sovieticii ajungeau la Marea Baltică, unde deja se aflau. E greu de crezut că ruşii ar fi semnat un tratat de pace cu Antonescu. Teoretic, acesta putea negocia mai bine, aflându-se pe poziţii de forţă. Altfel tratezi cu un guvern legal decât cu o mână de conspiratori. Spun doar teoretic pentru că sferele de influenţă fuseseră deja împărţite, iar soarta noastră pecetluită. Negocierile româno-sovietice de la Stockholm nu au fost decât baloane de săpun, praf aruncat în ochii Bucureştiului. Dacă anglo-americanii ar fi dorit să ajute estul Europei, puteau să debarce şi în Balcani. Restul sunt simple speculaţii, iar din păcat