Arta războiului politic spune că pentru a reuşi în politică trebuie să identifici marile clivaje din societate, să te aşezi într-o tabără sau alta şi să foloseşti muniţia pentru extinderea teritoriului.

Succesul în alegeri nu înseamnă câştigarea războiului, ci doar victorii tactice reversibile pentru că acest război nu îl câştigă nimeni niciodată. Teoretic ar trebui să câştige cetăţeanul. În realitate însă, atunci când conflictul devine însăşi raţiunea de existenţă a politicului şi nu doar un mijloc pentru a promova interesul public, pierde toată lumea.

În România există mai multe clivaje care orientează de peste 20 de ani viaţa politică.Am început în anii `90 cu un clivaj comunişti-anticomunişti care s-a rafinat în timp. Avem un clivaj stânga-dreapta, încă incoerent, cu partide de stânga care aplică politici de dreapta şi invers. Avem un clivaj urban-rural vizibil în structura votului şi unul centru-periferie care configurează acum tema descentralizării/regionalizării.

De câţiva ani, de prin 2010 mai precis, cel mai important politician al României ultimilor 10 ani mai inventat un clivaj social – omul gras de la stat vs. omul slab de la privat. Fiecare tabără simbolizată de metafora prezidenţială înseamnă un volum mare de electorat. Teoretic, în funcţie de capacitatea de a fi recunoscut drept reprezentantul legitim al unei tabere sau alta se pot câştiga sau se pot pierde alegeri.Problema este că graşii au devenit anorexici, iar slabii au rămas la fel. Prin urmare, un război artificial reînviat între graşii închipuiţi şi slabi mi se pare cel mai prost scenariu. Pentru că pierde toată lumea. Pentru că toţi sunt slabi şi au nevoie de pace, nu de război...

Faptul că ieri, Traian Băsescu a reluat celebra metaforă din 2010 are mai multe semnificaţii. 1. În primul rând, este una dintre cele mai consistente încercări de dislocare a sprijinului popul