Dintre cele 4 "persistente nedumeriri ale dlui Andrei Pleşu" (Dilema veche nr. 213), cea mai pertinentă îmi apare a patra, mai ales paranteza ei: "De ce a fi de acord cu Băsescu e totuna cu a fi omul lui de curte (şi simultan - De ce a fi în dezacord cu Băsescu e totuna cu a fi cripto-pesedist, cripto-securist, cripto-comunist şi oligarh)?".
Întrebare de o presantă simplitate, nu aş fi pus-o în paranteză, într-atît o cred de importantă pentru organismul nostru democratic. Fiindcă ştiu că dl Pleşu nu scrie decît atunci cînd experienţa sa cunoaşte subiectul propoziţiunii, mă grăbesc să trec peste orice introducere şi să-i dau răspunsul meu, deloc torturat de pretenţiile vreunui Adevăr cu majusculă: aşa cum "cei în acord cu Băsescu" sînt văzuţi ca "oamenii lui de curte", tot astfel "cei în dezacord cu el sînt consideraţi cripto-pesedişti, cripto-securişti, cripto-comunişti şi oligarhi" dintr-o rea-credinţă ancestrală (nu discutăm în procente de sondaj...). Ea e un spirit al locului în tot ce ţine de politică, o religie aproape fundamentalistă atît pentru inteligenţa populară, cît şi pentru acea elitistă "suflet din sufletul neamului" ei, cum zice poetul. Forţa ei demitizatoare - la oraşe şi sate, în blocuri şi în vile, la piaţă şi în studiourile TV - lucrează macro şi micro, de la lideri politici şi de opinie pînă la banaliştii de telecrîşmă şi zvoniştii eminenţi. Tragicomic în această religie a relei-credinţe este că totul o îndreptăţeşte (şi, nu o dată, "pe bune").
Poate că această noţiune este prea simplă pentru vocabularul neologistic de azi, totuşi eu prefer să rămîn la ea, socotind-o suficient de apăsătoare pentru a o mai sofistica. Ceea ce mi se pare încă şi mai grav în consecinţe este că ea cancerizează întreaga noastră cultură sentimentală; ne mişcăm cu toţii, cripto- sau paleo-, anti- şi antianti-, într-un semidoctism nu numai ideologic, econo
