Şi totuşi, nu se ştie cum, ajungi să plesneşti de fericire înainte de a plesni de moarte naturală.
Mi-am spart capul, când aveam un an. Cât fugea cu mine-n braţe la spital, smulgându-şi părul ei şi pupându-mi-l pe-al meu, mama credea că nimic mai rău de-atât nu s-ar fi putut întâmpla. Când s-a întors acasă, cu copilul plin de copci, apartamentul era vraişte. Explodase butelia unor vecini, iar din şoc, vreo opt kile de cutii de pe un raft zburaseră în pătuţul meu. M-ar fi putut omorî.
Aveam un coleg falnic la un ziar, pe vremuri. Scria prost, arăta bine. Perfecţiunea osaturii şi sacourilor lui nu era întinată decât de nişte suferinţe prea prozaice pentru atare obraz satinat. Mai mult decât fisura anală nu-l chinuia decåt gândul unor datorii la bancă. Dar în ultima vreme, necazul dintre fesele-i deja celebre îl ustura mai tare decåt scadenţa ratelor. Cånd a ajuns
într-un stadiu ultimativ (înainte să meargă la toaletă, îşi făcea cruce), s-a internat. L-au operat, l-au oblojit.
Pe când se refăcea, lăţit fără graţie pe un pat ruginit de spital, a cunoscut-o pe ea. Era doctoriţa de gardă, frumoasă cât să te-ntrebi de ce era încă nemăritată şi deşteaptă cât să-ţi şi răspunzi.
Azi aşa, mâine aşa, până când el a remarcat că domnişoara se iţea la vizite şi când nu era tura ei. Într-o seară, au trăit cu toţii o fază penibil-romantică: doctorul de gardă a intrat în salon pe când doctoriţa noastră era deja acolo şi tocmai se prefăcea că era de serviciu pe secţie. Îmbujorarea ei şi acreala medicului dublat l-au inspirat pe bolnavul care, începând din clipa aia, a curtat-o (cum a putut şi el, din măţăraia perfuziilor), a adorat-o şi-a luat-o de nevastă pe intrusă. Au trecut zece ani de-atunci, sunt cel mai pupăcios şi mai romantic cuplu pe care îl cunosc, deşi primul lucru pe care ea l-a aflat despre el a fost că făcea caca în condiţii vit
