Jocurile Olimpice s-au încheiat, oare cînd s-a întîmplat asta?, urmele lor încă adastă, ca atunci cînd urci în lift şi inspiri parfumul lăsat de cel dinaintea ta. Trăieşti cu acel aer şi pentru că n-ai altul, dar poate şi pentru că îţi place. Sînt ţări pe lumea asta care vor trage de Olimpiadă pînă cînd firul se va rupe şi va trebui înnodat iar.
Mii de oameni l-au aşteptat pe suliţaşul în vîrstă de 19 ani din Trinidad-Tobago care a cîştigat singura medalie de aur a statului-arhipelag la Londra. Keshorn Walcott s-a trezit cu 100.000 de lire sterline, o casă nouă şi pămînt, ba chiar un far a fost numit după el, pentru ca oamenii să nu uite niciodată cît de luminoasă a fost şi va fi performanţa lui.
Azerbaidjanul a oferit un milion de dolari pentru aur, Muntenegru şi-a transformat handbalistele medaliate cu argint, prima medalie olimpică din istoria ţării!, în eroine eterne, germanii şi-au plimbat laureaţii cu un luxos vapor de croazieră pe fluviul Elba.
În Daily Telegraph, Sir Steve Redgrave, cel care a cedat cu graţie locul de cel mai medaliat britanic la JO din istorie ciclistului Chris Hoy, scrie că vieţile campionilor olimpici de la Londra nu vor mai fi în veci la fel.
La finele Jocurilor, în Regatul Unit s-a făcut un sondaj de masă, din care a rezultat că 80 la sută din respondenţi au receptat în mod pozitiv imensul eveniment sportiv, că 83 la sută s-au simţit mîndri să fie britanici, dar că 53 la sută cred că această senzaţie nu va dura. E singurul lucru care lasă un vag gust amar după mai bine de o lună de zile în care un popor mare, şi la propriu, şi la figurat, s-a încălzit la soarele neaşteptat şi la flacăra olimpică.
Cifrele de audienţă spun că festivitatea de închidere a avut mai mulţi telespectatori pe BBC, 22,9 milioane, decît cea de deschidere (22,4). Pentru că mai multor oameni le-a părut
