Mi-a zis mie un intelectual în viaţă că dacă nu te adaptezi mori. Pe moment, i-am dat dreptate. Ba chiar am făcut un efort deosebit ca să mă adaptez. Şi ce să vezi? M-am adaptat fără probleme. Eram mult prea bestială, iar duşmanii mă ura. Soarele meu strălucea pe cerul meu ca de cleştar. Sentimentul de victorie mă făcea să-mi doresc să mă adaptez încă şi mai mult. Îmi spuneam că mereu mai e loc de încă o adaptare mai mică, aşa.

Ce mai, adaptarea era în toi, iar asta însemna că nu mai muream. Adică nu mai muream social. Sincer, şi acum sunt în plin proces de adaptare, dar încep să-mi pun mari întrebări în privinţa integrităţii mele morale şi intelectuale. Acuma, dumneavoastră trebuie s-o băgaţi p-aia cu “aceste cuvinte ne doare”, dar sentimentul eşecului spiritual stă să cadă grămadă peste mine. Plăcerea de a face lucruri în acord cu persoana ta te scoate din vidul lipsei totale de sens în viaţă, îţi delimitează fiinţa, te defineşte ca persoană. Asta nu are nimic de-a face cu efortul de adaptare. E ceva ce vine din fiecare dintre noi. Până la urmă, în mod cu totul inevitabil, efortul de adaptare şi sensul vieţii tale devin ireductibile şi, dacă stai mai prost cu nervii, te bagă şi-n balamuc.

Dacă e s-o dai pe glume, ceea ce ar fi de preferat, ar trebui să te gândeşti că, deşi din punct de vedere social, eşti viu, un camion tot poate să dea peste tine, aşa adaptat cum eşti. E ca în bancul ăla, care e diferenţa dintre un mort fumător şi un mort nefumător? Răspunsul era că mortul nefumător e mai sănătos decât mortul fumător.

Cu toate astea, dorinţa ta de a rămâne integru în ochii tăi te poate ucide profesional şi, deci, social. Când ai tot felul de obligaţii sociale, chestia asta nu e ok. M-am gândit mereu la drama lui Ladima, personajul din Patul lui Procust. Mereu mi-am spus că bineînţeles că lui Ladima-i dădea mâna să se sinucidă pentr